Bacovia – contemporaneitatea continuă

# Paul Cernat, Bacovia și Noul Regim al literaturii (Eikon, 2022).

„Nebuloasa din Bacău” surprinde nu doar prin specificul poeziei, ci mai ales prin mania (încă) neîntreruptă a receptării. Despre Bacovia se scrie de mai bine de o sută de ani, iar aria interpretărilor este în continuă, ba chiar accelerată expansiune, ca un (micro)cosmos cultural. Cum poate opera unui scriitor inițial minor și care a publicat atît de sporadic și parcimonios să reprezinte nu doar o sursă inepuizabilă de interpretare, dar, în cele din urmă, și o enigmă nerezolvabilă? De-a lungul anilor, Bacovia a „fost”, pe rînd, simbolist, decadent, nihilist, anarhist, (anti)comunist, proto-dadaist și post-dadaist, premodernist, modernist și postmodernist, post-romantic și retro-romantic, anti-simbolist și post-simbolist, realist și anti-realist, existențialist, anti-teoretician – totuși atrăgînd după sine o legiune de teoreticieni. 

În tot acest haos hermeneutic, cartea lui Paul Cernat, Bacovia și Noul Regim al literaturii (Eikon, 2022), reușește performanța de a umple un gol în studiile bacoviene. Cum așa? Nefiind „doar altă cărămidă din zidul interpretării” lui Bacovia, ci „scanînd” zidul însuși. Înainte de a spune ceva despre Bacovia, Cernat îi contorizează receptarea critică într-o manieră fără precedent, fiind poate prima tentativă de a-i sistematiza aproape exhaustiv istoria receptării – de la presa literară contemporană și posterioară autorului la studiile literare, monografice și nu numai, pînă la interviuri recente cu scriitori tineri, nici o piatră nu e lăsată neîntoarsă –, inclusiv descendențele culturale bacoviene, de la epigoni, urmași și imitatori la artiști rock, metal ori (t)rap care s-au folosit de Bacovia în piesele lor.

Nu doar o scanare a landscape-ului hermeneutic realizează cartea lui Cernat, ci și o reglare a constantelor critice. De exemplu, critică bagatelizarea socialismului bacovian de către interpreții ultimelor trei decenii, demonstrînd din nou stîngismul nu doar politic, dar mai ales literar și estetic al poetului. În plus, cartea propune o serie de dihotomii relevante pentru analiza lui Bacovia (dincolo de abrazivul tînărul vs. bătrînul Bacovia), care ar trebui utilizate de acum în studiile din domeniu. Iată cîteva: Bacovia „mutantul” (în sensul colocvial al termenului) vs. Bacovia „mutantul genetic literar” (în sensul primar, biologic al cuvîntului); minimalismul bacovian decadent vs. minimalismul bacovian contingent; Bacovia persoana vs. Bacovia persona; poezia elementară vs. poezia elementelor; regimul vechi al literaturii vs. regimul nou. Avem, totuși, și o sumedenie de originalități hermeneutice, de chei interpretative care nu au mai fost identificate ori menționate pînă acum: succesiunea de replici din Dialog/Dialog de iarnă ca imitație a actului sexual, oftatul final fiind un (post)orgasm; prezența celor patru elemente presocratice în poemul În margini; ipostaza de Joker a lui B. ș.a. Bacovia e foarte citabil. Majoritatea cărților scrise despre el îi citează abundent, dacă nu chiar exhaustiv, opera. Același lucru se întîmplă și aici. Avem, totuși, o sistematizare eficientă a corpusului de texte, care nu doar răsfiră opera lui Bacovia în mini-eseuri lăbărțate semantic, nici nu o folosește în sens strict „juridic”, doar pentru a demonstra o poziție, ci o ordonează pragmatic în funcție de tip(ar)ul de bacovianism pe care îl explorează. 

Stilistic, cartea e un hibrid foarte potent din punct de vedere discursiv, combinînd cu succes discursul de tip academic cu cel jurnalistic, eseistic sau chiar „de tip online”.

Există un detaliu pe care Paul Cernat l-a omis, în legătură cu volumul de debut al lui Bacovia, Plumb (1916), dar care se pliază perfect pe structura și argumentația cărții. Ipoteza sa fundamentală este tranziția antitetică între receptarea veche și cea nouă a lui Bacovia. Dacă inițial Plumb era considerat apoteoza operei, restul fiind o involuție ce a culminat cu Stanțe burgheze, ulterior critica s-a îndreptat treptat către o poziție diametral opusă, identificînd în opera lui Bacovia o evoluție în calitate și originalitate ce a culminat cu „autenticul” Bacovia, cel din Stanțe burgheze. Or, printr-o optică panoramică, se poate constata că Plumb (1916) reprezintă miniatura întregii cariere literare bacoviene. În volumul de debut (care, apropo, însuma texte scrise și editate pe parcursul a cel puțin două decenii), nu îl avem doar pe „primul Bacovia”, ci pe „întregul Bacovia”, cel care a evoluat editorial pe parcursul următoarelor decenii; deși inițial în Plumb poetul e livresc, „contemporan contemporanilor săi”, simbolist, decadent, pe parcursul volumului va evolua treptat într-un Bacovia (în)frînt, dezaxat, care-și pierde coerența tematică și stilistică, căruia i se diminuează încet-încet virtuozitatea prozodică pînă la anihilare. E un contrast izbitor între primul poem din Plumb și ultimul; contrast miniatural, reprezentativ și profetic pentru întreaga carieră ulterioară a scriitorului. Nu doar „profețiile politice” i s-au împlinit, ci și cele literare.

David Topală este doctorand la Facultatea de  Litere, Universitatea din București.