Avatarul clovnului Zozo

7 aprilie 2010   Carte

Pe 7 mai se împlineşte un an de la publicarea, în Marea Britanie, a romanului de debut al suedezului Fredrik Colting, 60 Years Later: Coming Through the Rye. Semnată cu pseudonimul J.D. California, cartea – ce a beneficiat, înainte de orice, de o exegeză „legală“, un judecător considerînd-o „jalnică şi deprimantă“ – ar fi fost probabil deja îngropată şi uitată dacă n-ar fi primit, în mod nesperat, sprijinul „ermitului din Cornish, New Hampshire“, imprevizibilul J.D. Salinger. Cu puţin timp înainte de moarte şi, pare-se, atît de bolnav încît nici remediile holistice – acupunctură extremă cu ţepuşe de lemn, homeopatie unicistă şi sorbirea propriilor lichide corporale – nu mai funcţionau ca altădată, unul dintre cei mai mari scriitori ai secolului trecut s-a ocupat de romanul mediocru al unui suedez debutant, căruia i-a mărit tirajul încercînd să-i blocheze publicarea în SUA.

Cum ar fi putut o poveste ce maimuţăreşte slang-ul newyorkez retro, înlocuindu-l pe Holden Caulfield cu un Mr. C. octogenar şi incontinent, fugit dintr-un azil de bătrîni, să atingă gloria lui Salinger şi destinul atipic al cărţilor sale? Ian Hamilton, biograful neautorizat (şi el) al lui Salinger, n-a putut publica nici una dintre scrisorile trimise de acesta din urmă prietenilor sau fostelor iubite. În 1986, Salinger a ieşit pentru ultima dată din bîrlog şi a depus chiar mărturie în procesul intentat lui Hamilton, care s-a încheiat cu interdicţia de a publica In Search of J.D. Salinger: A writing life aşa cum fusese scrisă. Salinger a mai reuşit, tot printr-un proces, să retragă din circulaţie o antologie apărută fără ştirea sa din nuvelele publicate doar în periodice, dar şi să închidă un site, „Holden Server“, invocînd chestiuni de copyright.

Gena comicului profesionist

Multă lume crede că scandalurile periodice pe care le-a provocat, întreţinut, în fine, lichidat Salinger n-au fost decît o modalitate de readucere în prim-plan a cărţilor sale – De veghe în lanul de secară, dar mai ales cele din saga nevrotică a extraordinarei familii Glass: Franny şi Zooey sau Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului şi Seymour: o prezentare. Ar fi, totuşi, prea simplu şi ar ţine mai degrabă de resorturile dispreţuite ale „mediilor“: presa, televiziunea, Internetul, cinematograful... După alţii, Salinger făcea periodic mult zgomot cu un scop precis: deturnarea atenţiei publice de la propria neputinţă de a mai ajunge la înălţimea operei sale deja canonizate. În 1965, cînd a apărut „Hapworth 16, 1924“, ultimul text antum publicat de Salinger, critica a vorbit despre „o pompoasă afişare a erudiţiei“, deşi era vorba despre lunga scrisoare din tabără a unui copil de 10 ani (e drept, unul care fusese într-o viaţă anterioară iluminat japonez). E oare suficient pentru a nu mai publica nimic jumătate de secol, mai ales dacă restul cărţilor deja publicate îţi asigură un trai decent şi o posteritate agitată? Mai mult ca sigur. J.D. Salinger, alter-ego-ul depresiv al lui Buddy, purtător al „genei comicului profesionist“, ca toţi membrii familiei Glass, dar marcat şi de nebunia filozofică a unui Zozo „faimosul clovn, evreu polonez, care pînă la sfîrşitul vieţii avea pasiunea de a se arunca de la mari înălţimi în butoaie cu apă“ (Dulgheri..., minunat tradusă de Antoaneta Ralian), a suferit această iluminare terestră: scrisul nu este legat indisolubil de publicare, însă el poate fi legat de pacea pe care ţi-o dă hotărîrea de a nu te mai expune.

„Detaşare, drăguţă, şi iar detaşare“

Nu ştiu dacă a fost „the holy refusal“, însă tăcerea lui Salinger nu a fost o renunţare, şi cu atît mai puţin o detaşare. Un scriitor trebuie să-şi apere cărţile (şi numele) de puzderia de trepăduşi literari care respiră, vieţi la rînd, prin plămînii altora, care se conectează pe nesimţite la transfuzia străină. În cazul lui Salinger însă, această aproape o jumătate de secol de refuz al publicării a construit (poate din fantasmele, eşecurile, comparaţiile, adoraţia celorlalţi) o legendă perfectă, închisă în sine, cu o traiectorie proprie. Şi mai e ceva. Spre deosebire de imensul public al romanului său cult, romanele familiei Glass din celelalte scrieri au un alt fel de cititor. Acest cititor este extrem de atent la coerenţa şi integritatea relaţiei, recunoscute şi asumate de Salinger, dintre autor şi „colaboratorul său“ ficţional, scriitorul Buddy Glass. Iar acest cititor, mai tăcut decît orice scriitor supărat pe lume, înţelege cu greu felul în care cineva care a practicat ani la rînd Advaita Vedanta, adică nediferenţierea, nondualitatea (o unificare cu Tot, recunoaşterea identităţii lui cu cei mai degeneraţi semeni), cineva care ajunge (e drept, printr-o iubită şi prin buddhismul zen) la rugăciunea inimii şi Pelerinul rus, ei bine, acest personaj intens spiritualizat mai ia legătura cu lumea doar ca să o dea în judecată.


Există în toate cărţile lui Salinger un elogiu al detaşării şi renunţării; eşecul acestora este explicat, în Franny şi Zooey, prin histrionismul structural al tuturor copiilor Glass. „Poţi tu să spui Rugăciunea lui Iisus de-acum pînă-n Ziua de Apoi, dar dacă nu-ţi dai seama că singurul lucru important în viaţa religioasă e detaşarea de cele pămînteşti...“ – îi spune Zooey surorii sale Franny, aflată în plină criză mistică. „Detaşare, drăguţă, şi iar detaşare. Suprimarea dorinţei... Dacă vrei mata să ştii tot adevărul, tocmai această dorinţă e cea dintîi trăsătură a unui actor... Singurul lucru pe care-l mai poţi face acum, singurul lucru pe care-l poţi face în spirit religios, este să joci. Fă-o pentru Dumnezeu dacă vrei, fii actriţa lui Dumnezeu...“.

Nu altfel a alternat J.D. Salinger, în semiveacul său de singurătate, detaşarea, renunţarea cu periodice sărituri în butoiul cu apă al clovnului Zozo. „Avatarul clovnului mistic“ – iată una dintre ultimele povestiri salingeriene, care, cine ştie, poate chiar va apărea din sertarele acum deschise ale maestrului din Cornish, New Hampshire.

Mai multe