Autobiografie: „Povestea Casei Paleologu”, un eseu despre educație

28 mai 2022   Carte

Editura Fundației Paleologu a publicat recent un nou volum Povestea Casei Paleologu, o autobiografie intelectuală semnată de Theodor Paleologu și, totodată, un eseu despre educație și un manifest pentru inițiativele independente în acest domeniu vital:

<<Ospețele cercului celui mai apropiat de prieteni ai tatălui meu sînt, fără îndoială, un element fundamental al formației mele intelectuale și morale, un fel de propedeutică la cultura banchetului filozofic în antichitatea greco‑romană. Ele se situau undeva la mijloc între Banchetul lui Platon și Banchetul lui Xenofon: membrii Orientului nu țineau pe rînd discursuri ca la Platon și nici nu recurgeau la serviciile unui muzician sau ale unei dansatoare precum la Xenofon. În schimb, acesta din urmă formulează în modul cel mai precis spiritul care prezida și la simpozioanele noastre: „și astfel amestecau ei glumele cu chestiunile serioase“ („they mixed the playful and the serious“ în traducerea engleză). Pe Xenofon Noica îl considera un cap pătrat fără „acces la idee“, opunîndu‑l geniului platonic. Avea Noica această marotă de a gîndi în alternative: Platon sau Xenofon, Hegel sau Goethe, Eminescu sau Caragiale, iar în interiorul operei platoniciene Republica sau Phaidon. Pentru Xenofon am o imensă admirație și mă fascinează extraordinara varietate a operei sale: dialoguri filozofice – cu Socrate în rol principal, dar și cu poetul Simonide în genialul dialog despre tiranie –, amintiri despre Socrate, amintiri personale despre expediția din Persia, o istorie a Greciei care o continuă pe a lui Tucidide, biografia idealizată a lui Cirus cel Mare ca manual de leadership militar și politic, tratate diverse despre călărie, vînătoare, militărie și finanțe publice. La Boston College, unde am fost lector de franceză timp de un an, am beneficiat de cursurile despre Xenofon ale lui Christopher Bruell, unul dintre cei mai buni specialiști în materie, el însuși discipol al lui Leo Strauss, cel care a contribuit ca nimeni altul la renașterea cauzei xenofoniene.

Influența lui Noica asupra Casei Paleologu nu e mai puțin determinantă. Asupra lui tata, în primul rînd, deci evident și asupra mea. Așadar, influență indirectă în bună măsură, cu atît mai mult cu cît toată lumea vorbea despre Noica. Și Despărțirea de Noica și Jurnalul de la Păltiniș au stîrnit valuri cît casa, nenumărate discuții, polemici și pasiuni. Ori, eu am crescut în mijlocul acestui maelstrom intelectual. Pe Noica îl văzusem foarte des pe vremea cînd stăteam în Drumul Taberei, unde eram practic vecini, dar mult mai rar de cînd ne‑am mutat în strada Armenească, adică de cînd s‑a trezit interesul meu pentru filozofie. Amintirile mele cele mai pregnante cu Noica sînt cele din copilărie. O dată a venit, de pildă, la pomul de Crăciun, era tare încîntat de vărzările făcute de mama, iar eu mă jucam pe jos, așa că am putut vedea de aproape ghetrele pe care le purta. Pare un detaliu anodin, dar Noica purta ghetre, excelent simbol al deliberatei sale atemporalități și inadecvări la lumea din jur. Altă dată m‑a luat tata la Noica acasă, iar eu mă jucam cu o mingiuță, care a intrat sub o comodă și nu mai reușeam să o scot de acolo. M‑aș fi așteptat poate să se pună și cei doi filozofi în patru labe și să‑mi vină în ajutor, dar ei aveau lucruri serioase de discutat. Pe bună dreptate. Tot atunci sau altă dată am revenit de la Noica devorat de țînțari, pentru că lăsase geamul deschis. Nici cînd mergeam cu tata la parcul Moghioroș nu manifesta mai multă simpatie pentru dorința mea de‑a ajunge cît mai repede la leagăn, tobogan, carusel și balansoar. Îi sînt recunoscător pentru aceste lecții voluntare sau involuntare de temperanță și răbdare. Are Proust un personaj, un intelectual evreu, Albert Bloch, care declară că habar n‑are ce vreme e afară și dacă plouă sau nu: „Je vis si résolument en dehors des contingences physiques que les sens ne prennent pas la peine de me les notifier.“ Așa e și Noica, zicea tata jumate în glumă, jumate în serios.

Noica a pus însă, într‑un anume sens, prima piatră la baza Casei Paleologu. La botez a adus un cadou cu valoare simbolică extraordinară: o piatră de pe Acropola din Atena. Am păstrat‑o cu sfințenie. Mai exact, a stat întotdeauna în același loc, pe comoda din camera părinților. Dar nu uit niciodată că mi‑a fost astfel încredințată o ștafetă. Ștafetă nu înseamnă însă imitație. Casa Paleologu nu seamănă cu „școala“ de la Păltiniș. Nici nu‑mi trece prin cap să mă compar cu Noica. El era în felul lui un geniu, eu poate doar „genial“ în sensul banalizat al cuvîntului, folosit, de pildă, în expresia „il est genial comme prof“: asta‑i, de fapt, tot ce‑mi doresc să se spună despre mine. El era un filozof care ambiționa crearea unui sistem propriu, eu doar un bun profesor de istoria filozofiei și, eventual,un filozof în sensul antic al adoptării unui anumit mod de viață; și nici asta nu‑mi iese întotdeauna. Aici intervine, de asemenea, o diferență de punct de vedere asupra filozofiei înseși. Pentru Noica filozofia este în mod fundamental încercarea de a gîndi Unul și Multiplul. Știu, „that is the question“, dar pe mine mă interesează în principal multiplul. De aici vine diversitatea preocupărilor mele, pe care Noica le‑ar fi găsit probabil futile sau în orice caz secundare. Ca și tata, sînt categoric un Montaignian eclectic. În plus, mai sînt diferențele de context. Noica a făcut maximum de ce se putea face în comunism. „Școala“ de la Păltiniș era o adunare informală de intelectuali remarcabili care se adunau în jurul unui maestru care‑i punea la treabă. Așa s‑au născut excelente proiecte precum traducerile din Platon sau Heidegger. Casa Paleologu este o întreprindere privată care are, evident, și o component comercială. Lipsa de libertate din comunism avea avantajul deplinei siguranțe: Noica era pensionar și discipolii săi lucrau cu toții la stat. Noi însă sîntem ca pe bicicletă: dacă te oprești, cazi. Asta ne obligă într‑o anumită măsură să răspundem cerințelor pieței: fără compromisuri, desigur, menținînd un standard foarte ridicat din punct de vedere intelectual și academic, dar mereu atenți la ce îi poate interesa pe cursanții noștri actuali sau potențiali. Pentru mine este o binevenită și constantă provocare. De aici vine și caracterul eminamente accesibil al cursurilor noastre. Nu e nevoie să știi nimic anume dinainte, ci doar să ai dorința de a învăța. Nu întîmplător s‑a dus Noica în vîrf de munte, iar eu îmi țin prăvălia în centrul Bucureștiului după modelul lui Zenon și al urmașilor săi, care își adunau discipolii în centrul Atenei, în Stoa Poikile, porticul pictat din Agora.>>

Cartea Povestea Casei Paleologu poate fi achiziționată folosind următorul link: https://paleologu.com/ro/editura/carti-aparute

Mai multe