Au copacii Internet?

● Peter Wohlleben, Viața secretă a copacilor. Cum comunică, ce simt. Descoperirea unei lumi ascunse, traducere de Dana Gheorghe, Editura Publica, 2017. 

Peter Wohlleben este un fel de Steve Irwin al copacilor. Nu veţi găsi un tip mai pasionat şi care să scrie cu mai multă plăcere, pricepere şi pe înţelesul tuturor despre organismele astea formidabile care se dovedesc a fi copacii, de care trăim înconjuraţi fără să ştim mai nimic despre ei. De fapt, cercetătorii încă mai caută explicaţii pentru anumite caracteristici şi fenomene legate de copaci şi e uluitor că în zilele noastre încă nu se ştie, spre exemplu, cum ajunge apa de la rădăcini la coroană (procesele de transpiraţie şi osmoza sau forţele capilare dovedindu-se ineficiente în acest scop). În Viaţa secretă a copacilor (şi titlul e cît se poate de exact), Peter Wohlleben o ia metodic şi, pe întinderea a 34 de capitole, reuşeşte să ofere înţelegere cu privire la viaţa interioară şi exterioară a copacilor şi, mai ales, a pădurii. Peter Wohlleben începe cu descrierea pădurii ca un superorganism cu o reţea comună de rădăcini, un vast ecosistem care înmagazinează şi transportă apă, generează umiditate, comunică şi emite avertismente, se reproduce, îmblînzeşte fenomenele meteorologice, ba chiar şi migrează; un superorganism dotat cu simţuri şi o anume inteligenţă, capabil de nenumărate strategii de supravieţuire.

Cum nu pot comenta şi analiza această carte din perspectiva unui specialist, o să dau mai departe, sub forma unui corpus de tipul „ştiaţi că“, informaţii fascinante, unele chiar greu de crezut. Cum ar fi de pildă că, prin coajă, copacii pot detecta tipurile de salivă ale insectelor şi, în funcţie de utilitatea sau nocivitatea lor, elimină substanţe de protecţie (stejarii transmit tanini amari şi otrăvitori, sălciile produc salicină etc.). Şi mai uluitor este faptul că genul acesta de mesaje (informaţii, sfaturi sau avertismente legate nu doar de dăunători, dar şi de condiţii climaterice, de pildă) sînt transmise între copaci nu doar olfactiv şi chimic, ori la nivel de ultrasunete, dar şi electric (la viteza de 1 cm/sec.): celulele nervoase aflate la extremităţile rădăcinilor (structuri similare creierului uman) folosesc ciupercile ca intermediar, acestea acţionînd precum fibrele optice de Internet, de unde şi sintagma Wood-Wide-Web. Apropo de cele peste o mie de specii de ciuperci care se dezvoltă pe rădăcinile şi scoarţa copacilor, în schimbul unei treimi din carbohidraţii produşi de copaci, ciupercile oferă nu doar servicii de fibră optică, dar acţio­nează şi ca antiviruşi, filtrînd metalele grele şi blocînd atacurile bacteriilor. Datorită reţelei de rădăcini, copacii funcţio­nează după un sistem de întrajutorare, cei vulnerabili fiind susţinuţi de cei puternici, care le transmit substanţe nutritive, vigoarea şi stabilitatea pădurii ca ecosistem depinzînd de fiecare membru al ei. Tot legat de control, copacii maturi limitează accesul la lumină al puieţilor ca metodă educativă, iar anumiţi copaci îşi pregătesc atît de minuţios reproducerea (vezi şi fragmentul de mai jos), încît scoruşul, spre exemplu, îşi programează seminţele să dormiteze pînă la cinci ani, în aşteptarea celor mai potrivite condiţii pentru germinare.

Ce-am mai aflat de la Peter Wohlleben? „Momentul în care un copac alege să-şi piardă frunzele este o chestiune de caracter.“ Copacii acumulează hrană pentru iarnă, perioadă în care, asemeni urşilor, intră în hibernare. Un copac deţine tot atît de multe lichide precum corpul uman, iar fagul are nevoie de pînă la 300 de litri de apă zilnic pe care, de altfel, îi şi transpiră. Ultravioletele afectează inclusiv scoarţa copacilor care, pe măsură ce îmbătrînesc, pierd în înălţime. În coroana unui copac trăiesc peste 2000 de insecte, clasificabile în peste 250 de specii, iar într-o mînă de pămînt de pădure sălăşluiesc mai multe organisme decît numără populaţia Terrei. Ciocănitoarea poate dăuna copacului, efectul ei benefic nefiind decît colateral. Cei mai nefericiţi copaci sînt cei din oraşe, afectaţi de tot: poluare, zgomot, asfalt, toaletarea coroanei, sarea aruncată iarna pe străzi, urina cîinilor. Pădurile au redus de nouă ori concentraţia de dioxid de carbon din era carboniferă, un copac depozitînd de-a lungul unei vieţi pînă la 20 de tone de dioxid de carbon. Poluarea face copacii să crească mai repede, dar cu o calitate mai slabă a lemnului. Clima unui continent depinde de tipul, întinderea şi calitatea pădurilor sale; dar, din cauza schimbărilor climatice, copacii migrează dezvoltînd strategii de „împingere“ a seminţelor tot mai la nord. Tăierea copacilor, chiar şi a celor uscaţi, afectează ecosistemul pădurii. Raportat la standardele umane, un copac atinge maturitatea după 200 de ani, iar întinerirea pădurilor este o strategie ineficientă: doar pădurile bătrîne ne pot ajuta împotriva schimbărilor climatice.

După ce citeşti cartea asta, nu vei mai intra într-o pădure altfel decît copleşit de admiraţie, cu un sentiment de vinovăţie faţă de lipsa noastră de consideraţie faţă de copaci şi, mai ales, cu jena că încă nu sîntem în stare să ni-i facem aliaţii noştri.

***

Peter WOHLLEBEN
Viața secretă a copacilor (fragment)

Pentru că polenul este mai concentrat în jurul propriului trunchi, persistă pericolul inseminării propriilor flori. În acest scop, copacii au dezvoltat diverse strategii. Anumite soiuri, ca molidul, se bazează pe momentul potrivit. Florile masculine şi cele feminine înfloresc defazat, la interval de cîteva zile, în aşa fel încît ultimele sînt polenizate preponderent cu polenul altor camarazi. Cireşii sălbatici, care se bazează pe insecte, nu au această posibilitate. Organele lor de reproducere masculine şi feminine se află în aceeaşi floare. În plus, ei aparţin uneia dintre puţinele specii de copaci din pădure polenizate de albine. Acestea cercetează cu atenţie toată coroana şi duc, de voie, de nevoie, polenul copacului mai departe. Însă cireşul e sensibil şi simte atunci cînd îl paşte pericolul endogamiei. Polenul care ajunge pe stigmat şi intenţio­nează să pătrundă în ovul prin intermediul unui tub delicat e verificat genetic. Dacă e vorba despre polenul propriu, tubul e blocat şi se deshidratează. E permisă doar intrarea materialului genetic străin, promiţător, care va produce mai tîrziu seminţe şi fructe. Cum distinge copacul între ce e al lui şi ce e al altuia? Nici pînă astăzi nu avem un răspuns clar la această întrebare. Ştim doar că, într-adevăr, genele trebuie activate şi trebuie să fie compatibile. Nu greşim dacă afirmăm că pădurea şi membrii ei simt asta.

Anumite specii se opun cu înverşunare endogamiei prin limitarea copacului la un singur sex. Salcia căprească dispune de exemplare atît feminine, cît şi masculine şi, în concluzie, nu se poate împerechea cu sine însăşi, ci doar cu alţi copaci. Sălciile nu sînt însă copaci de pădure. Ca nişte adevărate pioniere, ele cresc peste tot unde nu există încă o pădure. Pentru că pe asemenea suprafeţe există mii de ierburi şi tufişuri înflorite, care atrag albinele, sălciile se bazează şi ele pe insecte pentru polenizare. Apare însă o problemă: albinele trebuie să zboare întîi la sălciile de sex masculin, să ia de acolo polenul şi să-l transporte către exemplarele feminine. Dacă s-ar în­tîmpla invers, polenizarea nu s-ar produce. Copac fiind, cum rezolvi problema, atunci cînd ambele sexe înfloresc în acelaşi timp? Cercetătorii au descoperit că sălciile emană un miros specific care atrage albinele. Odată ajunse în aria dorită, diferenţa se face în plan vizual. Pentru asta sălciile de sex masculin îşi dau toată silinţa, etalîndu-şi mîţişorii de un galben luminos. Albinele sînt atrase iniţial de aceste exemplare. Odată ce s-au ospătat, ele se îndreaptă spre florile discrete și verzui ale exemplarelor de sex feminin.