Atlasul continentelor înceţoşate

● Ihsan Oktay Anar, Atlasul continentelor înceţoşate, traducere din limba turcă şi note de Luminiţa Munteanu, Editura Leda, 2010.

Am făcut ceva calcule şi mi-a ieşit că povestea s-ar petrece la început de secol XVIII. În alte comentarii am văzut că se vorbea de final de secol XVII. Nu-i tot aia, dar e pe-aproape. Ani brâncoveneşti, oricum. Cît despre locul poveştii, acesta e un Constantinopol al acelor vremi (ascuns sub transparentul nume „de scenă“ Konstantiniye), spaţiu labirintic şi pitoresc, plin de cotloane şi de subterane, şi populat cu tot ce au mai memorabil şi mai inimaginabil istoria şi istoria imaginaţiei. Pe de altă parte, îndeletnicirea de zi cu zi a autorului (aia cu salariu şi carte de muncă) este istoria filozofiei. Cum se împacă această istorie cu celelalte istorii? Eh, asta e o întreagă poveste. Sau, de fapt, chiar asta e povestea.

Ihsan Oktay Anar scrie, în Atlasul continentelor înceţoşate, un roman de mistere şi unul de aventuri (tip „capă şi spadă“ în variantă otomană), îi adaugă un strop de fabulos (pentru un plus de frison) şi ceva reverii tehniciste (de Jules Verne oriental), dar înfăşoară toată această mixtură forte într-o difuză, discretă şi de-a dreptul poetică meditaţie asupra cunoaşterii de care e în stare bietul om în privinţa unei ditamai lumi. Istoria istoricilor, cea a ficţionarilor şi cea a filozofilor conlucrează în proza lui Anar sub forma unei gîndiri realmente poetice, în spaţiul căreia – cam ca la Nichita – lumea întreagă e visul celui ce doarme.

Călători, cerşetori, spioni, soldaţi, rebeli, savanţi într-ascuns, visători cu metodă sau oameni cu beteşugul nesomnului sînt, cu toţii, umbra unui gînd, reflexia unei minţi libere să cugete, deci să facă să existe o întreagă lume. Cred că şi pe Descartes l-ar fi încîntat cartea.