„Aş putea să trăiesc fără să traduc, dar fără să scriu mi-ar fi foarte greu“ - interviu cu Veronica D. NICULESCU

Dacă ar avea posibilitatea, ar sta și ar scrie tot timpul, povestește scriitoarea Veronica D. Niculescu, și ar mai traduce o dată la doi ani cîte o carte. A tradus din Don DeLillo, Eowyn Ivey, Siri Hustvedt, Lydia Davis. E fascinată de Nabokov şi Beckett, iar pînă acum a publicat volumele de proză scurtă Adeb (2004, Premiul pentru Debut al USR Sibiu), Orchestra portocalie (2008) și Roșu, roșu, catifea (2012), microromanul Simfonia animalieră (2014) și Basmul Prințesei Repede-Repede (în colaborare cu poetul Emil Brumaru, 2009), precum și antologia de proză scurtă Floribunda (2012). Despre Hibernalia, cel mai recent volum al ei, spune că e „o fericire albă, deloc violentă sau guralivă“.

Hibernalia poate fi citită şi ca o continuare a Simfoniei animaliere, publicată în 2014. Aceasta a fost intenţia de la început?

Da. Cînd am început să scriu, am știut foarte clar de unde plec și mai ales unde vreau să ajung. Simfonia animalieră se derulează din primăvară pînă în toamnă, pe scurt, unul dintre personaje duce la teatru rînd pe rînd trei animale, ca să citească prin ochii lor cam cum se vede lumea de acolo, din scaunul roșu de pluș, din locul cel mic, prilej pentru o simfonie de voci interioare. Acea primă carte se încheie practic în momentul în care se apropie iarna. Acum mi-am dorit să scriu o poveste care se întîmplă peste iarnă, cînd unele dintre animale poate hibernează, altele dispar, cînd omul rămîne singur-singur, înconjurat de foarte mult alb. Motorul pentru care am scris cartea a fost un anumit moment din final. Mi-am spus: iată cîtă nefericire în atît de amuzanta Simfonie animalieră, iată cîte agresiuni atunci cînd animalele, ființele acelea sînt scoase din lumea lor și aruncate spre teatru, în mulțimi. O, dar cititorul ar trebui să știe ce fericire feroce se află în lumea lor, cînd toate aceste ființe sînt singure, ele cu ele însele! Și îl tot vedeam pe ariciul Doinel, unul dintre protagoniștii Simfoniei, făcînd piruete în cotlonul lui de iarnă, cu brațele ridicate, cu flori în mînă, cîntînd… Am început să scriu ca să pot să ajung la acel capăt fericit, cu muzică și flori, cu singurătate bună, din nou în primăvară. Paradoxul este că mi-a ieșit o carte foarte tristă.

Cum continuă povestea animalelor? Le‑ați dat și alte sensuri față de Simfonie…?

Cred că ele însele au rămas la fel ca la început, dar povestea capătă noi sensuri, personajele fiind puse în situații diferite. În prima parte, totul este mult mai agitat, mai aglomerat, animalele se simt agresate de lumea din jur, unde ajung doar de dragul unei demonstrații, de dragul omului care le duce la teatru, și de aceea afirmă, își amintesc, se apără, uneori caraghios, alteori înduioșător, își construiesc ziduri de vorbe. Știu că sună ciudat cînd vorbesc de animale, pentru că ele nu sînt chiar animale, iar cei care nu au citit volumele și-ar putea crea o impresie greșită. Nu sînt nici cărți pentru copii, desigur. Dacă în prima simfonie, animalele erau aruncate în lume, așa cum și noi sîntem scoși în lume vrînd-nevrînd, și adesea agresați de ceea ce se întîmplă în jur, în Hibernalia mi-am dorit să retrag totul în interior ca să-i arăt fericiți pe toți, animale și oameni. A rezultat însă o carte sumbră, a pustiului, a așteptării și golului, dar care pe mine mă face fericită pentru că descrie foarte bine starea asta de gol, de absență exterioară, care poate fi cea naturală, firească și de aceea pozitivă. E o carte albă, dar în care este loc să faci și piruete, să dansezi, să vezi petele de culoare, și să arăți că toate aceste animale – iar aici putem șterge animalele și pune chiar omul – sînt fericite atunci cînd sînt singure. Și fericirea asta e albă și ea, nu e violentă sau guralivă. Pe de altă parte, cartea asta albă e foarte neagră. Îmi vine greu să o explic, știu că i-aș face rău, e atît de fragilă. Sînt două cărți cu format de CD, cu un cuprins de album muzical.

De unde vine această nevoie de însingurare?

Este o nevoie sănătoasă pe care cred că mulţi dintre noi o avem, dar la mine scrisul Simfoniei… a pornit dintr-o perioadă de singurătate feroce, asemeni unei cascadorii extreme. Au fost perioade foarte lungi în care nu am vorbit cu nimeni. Locuiam la Sibiu, traduceam niște cărți. După ce cunoști singurătatea asta și ajungi să ai nevoie de oameni, devii de fapt mult mai selectiv, începi să cauți o companie adecvată, nu te mai mulțumești cu una oarecare. Începi să te simți agresat de anumite ieșiri nepotrivite, simți cum îți scapă printre degete timpul și îți dorești foarte tare să faci doar acele lucruri ale tale. Te simți mult mai bine tu pe tine, îți știi mai bine interiorul, ți-l aperi cu mai multă îndîrjire. Sălbatic uneori, animalier.

Tot un pas spre interior a fost și blog-ul pe care l-ați lansat acum cîțiva ani, Floribunda. În ce măsură s-au întrepătruns cele două, blog-ul și literatura?

În aproape nici o măsură. Nici una din cărțile mele de proză nu cuprinde texte scrise pe blog. Sînt lucruri foarte diferite. Blog-ul este o supapă personală, acolo pun fotografii și fac mici însemnări. De la volumul de debut pînă la cel mai recent, Hibernalia, mi-am construit toate cărțile separat. Sînt cu totul altfel de mecanisme implicate cînd scrii o poveste. Și e necesară și o draperie groasă, dincolo de care să‑mi văd de treabă. Scrisul nu se face în public. Cred că a apărut o confuzie din cauza cărților scrise în colaborare, pornind de la Basmul Prințesei Repede-Repede, inspirat doar undeva la origini de o serie de fotografii și comentarii jucăușe de pe blog – dar și basmul a fost scris tot departe de blog. În ciuda unor comunicate de presă tîrzii, cu prilejul unei montări la teatru, care puneau greșit scrisul cărții în strînsă legătură cu blog-ul, informație nefericită care s-a rostogolit prin presă, basmul s‑a scris într-un document Word plimbat de la un autor la altul. Nu includ în această discuție și volumul Cad castane din castani, care nu este de proză, ci o colecție de rubrici din Suplimentul de cultură. Rubricile pornesc într-adevăr de la discuții purtate pe blog – însă aici nu e vorba de literatură, sînt însemnări și dialoguri reunite ulterior, cu totul altă pajiște.

Dar volumele mele de proză nu au nimic în comun cu blog-ul, în afară de imagini, de plimbări, de mici motorașe care poate duc la scris, poate nu. Public pe blog fragmente din cărți cel mult după ce acestea sînt gata. Deci direcția e inversă.

Mi se pare important să o spun, cu atît mai mult cu cît apar pe rafturi unele volume ale unor autori care își adună însemnările de pe blog-uri, sub eticheta falsă de proză scurtă. Sigur că nu poate fi vorba de proză scurtă acolo. De obicei, nici măcar de literatură.

Dar meseria de jurnalist, pe care ați practicat-o înainte, v-a ajutat sau mai degrabă ați simțit că vă încurcă în literatură?

Cred că în primul rînd m-a influențat prin faptul că am început să scriu proză scurtă, înrudită cu reportajul ca dimensiune, ca respirație și ritm al poveștii, apoi au urmat însă perioade foarte diferite pentru mine. După cinci ani de lucru la un cotidian din Pitești și diferite alte job-uri, am trecut într-o zonă de corespondențe culturale din Sibiu, în acel an foarte agitat al Capitalei Culturale Europene și încă niște ani după aceea. M-au influențat foarte mult toate celelalte arte, teatrul pe care îl frecventam tot timpul, festivalurile de tot felul, muzica, dansul. De exemplu, în Simfonia animalieră, deși animalele sînt duse la teatru, eu mi le imaginez la Filarmonica din Sibiu, în Sala Thalia. Aceea este loja pe care o descriu, în mintea mea Doinel stă în lojă la Sala Thalia, cu spatele la lume. Sînt dependentă de muzică și de imagine, sînt de asemenea tablouri de la Muzeul Brukenthal care m-au influențat foarte mult. Mai ales în Hibernalia, textul este foarte legat de o anumită muzică.

La finalul lui 2007 am simțit o nevoie teribilă de literatură și atunci am scris mare parte din Orchestra portocalie, un volum de proză scurtă care e plin de scene și reflectoare. Astfel că tot ce ne reține sau chiar ne încurcă pe moment se adună undeva și toate lucrurile pe care le vedem ne ajută, indiferent că le vom accepta sau respinge. De multe ori tocmai lucrurile pe care le respingem stîrnesc în noi ceva foarte al nostru.

De ce ați ales totuşi să renunţați la jurnalism?

De multe ori ni se servesc lucruri extraordinar de bune, dar trebuie să le alegem noi ce consumăm, să fim noi plătitorii de bilet. Am fugit din zona jurnalistică la un moment dat, dar asta s-a întîmplat mai ales din cauza traducerilor, care au devenit tot mai solicitante. Nu se mai putea să mă țin de scris articole, nu mai aveam timp nici să ies atîta în lume. Se întîmpla prin 2011, cînd traduceam proza de început a lui Beckett, care era foarte solicitantă. Cam atunci am ales să păstrez în viața mea doar ceea ce mi s-a părut mie că era prețios. E foarte important să avem libertatea alegerilor. Am continuat însă să scriu și apoi pentru diferite publicații naționale, cum ar fi ­LaPunkt, Adevărul, Suplimentul de cultură, dar mai rar și nu articole de eveniment.

Vorbim despre libertatea de a scrie cînd vă așezați la masa de scris. Există aceeași libertate și în cazul traducerilor?

Se aplică, din fericire. Avem editori foarte buni, care propun texte care ni se potrivesc. Și ni le propun, nu ni le impun. La Polirom, Bogdan-Alexandru Stănescu, directorul editorial, întreabă întotdeauna dacă ai vrea să traduci un anumit autor, un volum. Uneori se întîmplă să fie un autor foarte bun, dar să-ți dai seama că nu te prinde genul respectiv. La fel, și la editura Arthur am avut posibilitatea să aleg. E foarte important să ne potrivim cu ceea ce facem. Nu lucrăm pe bandă, în ciuda faptului că traducătorii sînt acuzați de multe ori că lucrează prea repede și prea mult, nu e chiar așa. Tocmai fiindcă este o muncă foarte solicitantă e important să știi că îți place cartea în care vei trăi cîteva luni.

Antoaneta Ralian obișnuia să spună că traducerile sînt o muncă de creație. Se aplică şi în cazul dumneavoastră?

Sînt o muncă de creaţie în măsura în care traducătorul este cel care recreează un text, îl înțelege și îl rescrie. E un paradox aici, îmi place să spun că toate cuvintele traduse dintr-o carte sînt ale tale, dar nici unul nu este al tău. Tu mergi pe o cărare bătută, dar bătută pe o altă limbă, și atunci rescrii. Dar cartea rămîne opera acelui autor. Cred că traducătorul trebuie să rămînă foarte mult în umbra scriitorului, nu sînt de acord nici măcar cu scrierea numelui traducătorului pe copertă, despre care se tot vorbește în ultima vreme, ca despre o recunoaștere necesară. Cred că trebuie să ne știm lungul nasului, să stăm pe pagină acolo, în interior, iar numele nostru să stea doar pe cărțile scrise de noi.

Nabokov a fost primul scriitor pe care l‑ați tradus și a fost o alegere strict personală. Ce v-a atras la Nabokov?

Stil, construcție, poveste. Și biografie! O catedrală a stilului e fiecare carte care spune o poveste aparte, ingenios construită – de la structura circulară a Darului pînă la de neimaginatul Foc palid. Am tradus opt volume de Nabokov, dar n‑am cum să mă rezum la ele, nu asta e important, am citit tot, inclusiv poezii, cursuri, traduceri din rusă în engleză, acolo unde am găsit am consultat și alte traduceri. Nabokov este singurul raft de deasupra capului meu, greu de volume în română, engleză, rusă, biografii. Știu, la un eventual cutremur, ce o să îmi cadă în cap. Cît de interesante sînt viețile lor, ale soților Nabokov, și cîtă discreție în timpul vieții, pentru apărarea persoanei, în timp ce se crea opera. Asta e o lecție în sine. Îmi apăr cu îndîrjire familia și viața personală. Căutați scrisorile lui către soție – apar în curînd la Editura Polirom – și veți afla cu cîtă tandrețe și ghidușie îi scria Verei, ce discretă era ea în toate, cît de în serios își lua el scrisul încă de la douăzeci și ceva de ani și cît de glumeț și vesel era chiar și în clipe teribil de grele. Da, să nu uit, îmi place Nabokov fiindcă nu scrie cărți despre el. Fără clasicul „chiar dacă, pînă la urmă, toți scriem despre noi…“, subînțelesul, parșivul „chiar dacă“. Nabokov construiește povești cu personaje și fapte și le toarnă în forme splendide cu fundații solide și cu ornamente de o delicatețe nespusă.

Și la Beckett care a fost provocarea?

În 2010, Bogdan-Alexandru Stănescu mi-a propus proza scurtă a lui Beckett în limba engleză. După ce m-am uitat pe text, prima reacție a fost că nu pot, dar imediat apoi mi-am dorit să încerc. Totul depinde de perioada în care te prinde o propunere, aveam această nevoie de a face ceva foarte dificil. Să mă muncesc. Să uit, poate, de ceea ce trăiam eu și mi‑era și mai dificil. Textele de început, cele scrise în limba engleză, sînt foarte criptate, Beckett și-a simplificat mult scrisul cînd a trecut la limba franceză. A vrut să scrie cît mai fără stil și a rezultat acest stil al lui, binecunoscut. Dar în perioada în care scria în engleză era sub influența lui Joyce, cînd preda manuscrisele spunea că „duhnesc a Joyce“. Beckett a simplificat foarte mult, nu doar atunci cînd a trecut la limba franceză, dar mai ales după război, după ce a cunoscut greutăți mari. Imediat după terminarea războiului a avut o revelație și și-a dat seama cît de important este să pierzi, să renunți, să te debarasezi, să ai cît mai puține, și spiritual, și material. A început să creadă ca într-o religie în povestea asta cu pierdutul, de care și eu mă simt foarte apropiată și o practic cu îndîrjire de la o vreme, de cîțiva ani. E foarte important să ne debarasăm, să ajungem la esențe dînd la o parte, și nu adăugînd.

E nevoie să te distanţezi de atîta literatură, de tot ce ai citit, atunci cînd te-apuci de scris?

E imposibil. Și inutil. Sîntem ceea ce citim. Ascultam de curînd la Radio România Cultural un interviu cu un doctor care spunea că atunci cînd citim sînt activate zone din creier responsabile cu memoria. Citim și se deschide un sertar cu tot ce am citit înainte. Percepem diferit ceea ce citim, în funcție de ce am adunat în acel sertar. Mai simplu, spuneam și eu cîndva: cu fiecare carte citită, vîntul bate altfel. Tot ceea ce văd, aud, trăiesc este perceput nu doar prin experiența mea de viață anterioară, dar prin experiența mea de cititor. Nu ne putem distanța de ce citim, dar știu ce întrebi, e firesc să facem pauză după o lectură intensă, atunci cînd începem să scriem povestea noastră. E foarte important să ne găsim vocea. De fapt, cred că asta e cel mai important. Iar ca să ne auzim vocea, trebuie să facem liniște. Sigur, n-o să cîntăm la violoncel cum se cuvine dacă nu știm de la maeștri cum se ține violoncelul și cum e acest instrument capabil să cînte. Dar trebuie ca maestrul să tacă.

În care dintre ipostaze vă simțiți cel mai confortabil, în cea de scriitoare sau în cea de traducătoare?

Aș putea să trăiesc fără să traduc, dar fără să scriu mi-ar fi foarte greu. Dacă aș avea posibilitatea, aș sta și aș scrie cît mai mult – iar în scris includ și plimbările, și gînditul, și statul degeaba. Tradusul e o muncă făcută nu doar cu sufletul, ci și cu mintea, cu corpul, cu dureri de ochi, de spate, de oase, cu griji foarte multe. Cred că la un moment dat aș simți și nevoia asta de a traduce, fiindcă îmi place mult munca asta. Dacă aș avea posibilitatea, aș sta și aș scrie, aș traduce doar cîte o carte o dată la doi ani. Dar acum chiar trăiesc doar din scris și tradus, numai din drepturi de autor. Și e evident că traducerile, așa bîrfite cum sînt din punct de vedere al veniturilor pe care le aduc, sînt mult, mult mai bune pentru plătit facturile decît scrisul. Dar, să fim sinceri, fac bine și la fabrica de vise. Și-apoi, ne simțim răsfățați, noi, traducătorii de cărți, cînd ne mai aruncă cîte-un amic peste umăr, gonind spre un job cu program 9-17: ei, ce-ți pasă ție, tu stai acasă bine-mersi! Așa să fie? El pornește spre colegi, tu spre cele zece mii de semne de tradus zi de zi.

Spuneați la un curs de creative writing că e important să nu te arunci să scrii pur şi simplu. Care sînt paşii pe care trebuie să îi urmezi? Cît de mult îl pot ajuta pe un începător aceste cursuri de crea­tive writing?

Fiecare e altfel, de aceea nu cred că există nici pași, nici nu trebuie. Eu mă plimb, citesc, mănînc, dorm, sînt disperată sau veselă, iarăși mă plimb, citesc, mă uit la filme, niciodată la cele de Oscar, ascult muzică, de obicei fără cuvinte, închid zarva colectivă… Nu există o cale anume. La cursul acela – o singură duminică unde am fost invitată, într-o serie din care făceau parte și alți autori – vorbeam de importanța alegerii tonului, a stilului. O poveste își cere tonul în care să fie spusă. Cred că e ceva ce n-ai cum să știi de la început, ceva ce se simte, se cere, se miroase în timp și, culmea, devine tot mai complicat, nu mai simplu. Te trezești că ai atîtea variante la alegere. Cum spui o poveste. La asta trebuie să te gîndești. Gînditul e foarte important. Plimbatul. Izolarea.

Nu cred, sincer, că sînt de mare ajutor cursurile la scrisul în sine. Cred că pot ajuta prin alte mecanisme, dar depinde de firea fiecăruia – transmiterea pasiunii, instituirea unei rigori, lecția despre renunțare și izolare. Unii mai vorbesc și de recomandări de lectură, de prietenii… Mie mi se pare mult mai important să fii singur. Am văzut în anii de lucru prin redacții, unde citeam și corectam texte ale redactorilor pe care îi coordonam, citeam cu voce tare zilnic vreo două reportaje în fiecare ședință a zilei, cu discuții și observații concrete, pe text, că oamenii în general nu se schimbă. Foarte puțini evoluează cu adevărat din cauze exterioare. Poate unul din treizeci – dacă mă gîndesc la redacție. Majoritatea își repetă greșelile pînă crapă – pînă crapă cel care le citește și le editează! Cei care evoluează o fac din interior, cresc ei singuri, datorită lucrului pe care îl fac iar și iar, zi de zi. Cred că e important să fii singur, să citești, să eviți grupurile, să te izolezi și să nu suferi foarte tare din asta, să scrii și să arunci, să scrii și să rescrii, să pui deoparte. În cele din urmă, să scrii și să publici. Să fii singur, din nou. Să ai un prieten. Dacă a mai rămas vreunul.

a consemnat Diana JOICALIUC

Diana Joicaliuc este corealizator al emisiunii Espresso la Radio România Cultural.