Arta tandemului

11 martie 2015   Carte

● Tudor Banuş & Şerban Foarţă, Tandem, CD-carte, Editura Casa Radio, 2014.  

Pe Şerban Foarţă l-am numit acum ceva timp, chiar în această rubrică, Captain Picard al poeziei româneşti, pentru energia şi ingeniozitatea cu care a explorat frontierele genului liric. În ultimul deceniu, Şerban Foarţă a publicat enorm, uneori şi cîteva cărţi pe an, a rescris cărţi vechi („retocmit pre stihuri“), a dramatizat în versuri şi a versificat

, a experimentat liric pe subiecte date, a scris „rimoromane“ şi romane palindromice, „naraţiuni fotovirtuale“ şi „dagheroversuri“, a compus eseuri, epistolare şi cărţi de interviuri, a tradus şi a adaptat din alte limbi, astfel încît, privind acum în urmă, Şerban Foarţă pare că şi-a pus în cap să inventeze cîte un gen pentru fiecare carte publicată. Jocurile fonetice şi lingvistice (aliteraţii, omofonii, eufonii, tautofonii, holorime, omonime, paronime, acronime, anagrame ş.cl.), dar şi licenţele şi pseudoetimologiile, citările şi citatele, pastişele şi parodiile, (lipo)grafiile şi grafemele, toată gama de giumbuşlucuri cu sunete, litere şi sensuri se găseşte în opera sa absolut originală şi perfect intraductibilă. 

Povestea cărţii de faţă (care se înscrie în seria de cărţi-colaj şi albume realizate de Şerban Foarţă, în anii trecuţi, împreună cu graficieni precum Romelo Pervolovici şi Ion Barbu) este, pe scurt, aceasta: poetul timişorean Şerban Foarţă şi ilustratorul parizian Tudor Banuş s-au întîlnit reciproc, la distanţă de cîţiva ani, în cărţi – în

a lui Mircea Cărtărescu (Editura Humanitas); respectiv, în volumul de versuri

(Editura Cartier). Cei doi artişti au descoperit că sînt născuţi în aceeaşi zi de 8 iulie şi s-au numit „fraţi într-un baroc şi zodie“. Colaborarea celor doi a început în toamna lui 2012, cînd revista

le-a găzduit rubrica de desene & poeme „Tandem“ care, după cincizeci de episoade, s-a transformat în această carte. Metoda de lucru la două mîini a celor doi artişti a fost chestionată de Ovidiu Şimonca într-un interviu luat în oglindă în toamna anului trecut, interviu din care-i citez pe amîndoi: „Trimit la Timişoara desenul, însoţit de un titlu provizoriu. Uneori îi discutăm/disecăm semnificaţia prin e-mail sau la telefon. Cîteodată poetul «vede» aspecte ce dau o altă interpretare desenului decît cea pe care am iniţiat-o… Dansul acrobatic de idei şi subtilitatea intelectuală ale poetului deţin performanţa de a îmbrăca în cuvinte potrivite desenele mele“ (Tudor Banuş) şi „Primesc desenul său prin e-mail… Unele (de fapt, cele mai multe) desene sînt baroce, onirice sau de o mare bogăţie a «arabescului», a liniei sinuoase, a volutei… Relaţia poezie – desen rezidă, pentru mine, în verbul elin

, «a scrie» şi, totodată, «a picta»… Dacă, îndeobşte, graficianul ilustrează textul literar, în cazul nostru e pe dos.“ (Şerban Foarţă) 

Într-o carte de acum cîţiva ani,

(Editura Curtea Veche), Şerban Foarţă compunea un meta – poem sub forma unui joc al limbii în care autorul se proiecta în lumea binecunoscutului monstru (lingvistic, se-nţelege!) Shrek, devenind, pe numele mic, Shrekban. Ei bine,

se situează cumva în aceeaşi zonă a jocului de-a versificaţia dexteră în oglinda creaturilor & caracterelor lui Tudor Banuş pe care Şerban Foarţă le circum(de)scrie, le portretizează şi le analizează în detaliu cu ajutorul unor fabule lingvistice versificate cu umor şi fantezie, şi nu doar lexicale. Versurile lui Şerban Foarţă sînt la fel de barochiste precum desenele lui Tudor Banuş, tot acest joc de

, chiar şi în cazul unor monştri onirici de cuvinte, alcătuind o arcă a fabulelor ermetice, un breviar borgesian ludic, un

grafico-liric-livresc, însoţit de citate din latină sau din engleza internaută, altoit cu referinţe la scriitori români precum Cantemir, Blaga, Arghezi, Bacovia sau Barbu, şi străini, precum Shakespeare, Goethe, Tennyson, Lautréamont.

Tandemul Banuş – Foarţă este un

barochist, deopotrivă grafic şi scriptural, vizual şi muzical (şi nu doar prin cele două CD-uri pe care poetul îşi recită cele 50 de poeme), oniric şi livresc, enciclopedic şi ludic, ermetic şi gratuit. Un experiment plin de fantezia celor două limbaje, după cum se poate vedea, chiar dacă unilateral, fără desenul originar, în poemul următor, intitulat „Muzica sferelor“, care are un motto din

-ul lui Goethe – „Die Sonne tönt nacht alter Weise / In Brudersphären Wettgesang“:

„Muzica sferelor nu e făcută din geamăt şi ţipete,

ca una ce nu e o arie vorbită, un

,

altminteri, în gînd, iar nu în auz, stelarele sclipete,

cu toatele,-şi au sonul propriu:

sau

şi, precum nestematele neîncuiate în sipete,

strălucesc după zodie, chakră sau rang.

Cu toatele,-au fost ridicate în cer cu un scripete

şi atîrnate de boltă, cum ornicu-n turn, cu un ştreang;

numai că el nu se vede – aşa cum, în ţara Egipet, e

invizibilă raza ce leagă cu fir de paiang

cele trei piramide Giza de triada de clipete

ale, iarna, centurii-Orionului, căruia-i ţin cosmicul hang,

astfel încît armonia celestelor sfere îmbibe-te, –

cea pe care gravura o-nchipuie-n cheie Yin-Yang…“  

● George Nechita & Michele Bressan, T, self publish, 2014.  

Tot despre un tandem este vorba şi în proiectul poetului George Nechita şi al artistului vizual Michele Bressan, ale căror lucrări întreţin un discret, vag dialog în această misterioasă carte-obiect care se prezintă sub forma unui registru de spital cu coperte groase de carton şi pe care nu se află decît o plăcuţă neagră lucioasă în chip de etichetă. Eleganţa cărţii vine chiar din minimalismul de maculator, în format mare şi greu, care însă ascunde peste o sută de pagini lucioase cu delicate fotografii alb-negru dispuse în oglindă cu textele în general reduse al poemelor. Este o ediţie specială din toate punctele de vedere, nu doar din considerente grafice (colofonul acordă importanţa cuvenită tipului hîrtiei şi fontului caracterelor), dar şi din raţiuni comerciale: cartea a apărut în regim de

, într-un tiraj limitat şi, din cîte am înţeles, nu se găseşte (de vînzare?) în reţelele de difuzare clasice. (Marele minus al acestei cărţi unicat la noi este, din păcate, redactarea defectuoasă. Nenumărate diacritice şi litere lipsă, precum şi dublele spaţieri între cuvinte denotă o neglijenţă în redactare care subminează însăşi eleganţa grafică. De asemenea, lipseşte orice informaţie despre cei doi autori; poate n-ar fi fost de prisos.) 

Absolvent al Academiei de Arte din Bucureşti, constănţeanul George Nechita (n. 1974) a debutat ca poet acum cîţiva ani cu volumul

(Editura Pandora M). De cealaltă pagină, Michele Bressan (n. 1980) este un artist vizual italian stabilit la Bucureşti la începutul anilor ’90, absolvent al Universităţii de Arte Plastice din Bucureşti. Poemele interogative sau introspective ale lui Nechita (unele, am impresia, împrumutate din volumul de debut; oricum reluate ca nişte leitmotive sau prelucrate în diverse variante de-a lungul cărţii) însoţesc şi improvizează pe marginea imaginilor cu tematică urbană ale lui Bressan. Există elemente şi motive comune între fotografii şi poeme, dar cele două limbaje comunică destul de puţin, sînt mai degrabă juxtapuse. Legăturile nu par directe, sînt uneori vagi, mai degrabă accidentale. Se creează totuşi un anume climat, cartea respiră aceeaşi atmosferă de solitudine şi însingurare în spaţiul care deopotrivă separă şi oglindeşte scenele fotografiilor şi stările poemelor, decorurile urbane şi interioarele sufleteşti, reflexiile şi reflecţiile. 

Tandemul Nechita – Bressan funcţionează la un nivel minimalist sugestiv, cu fine corespondenţe: poemele exprimă confuzii, fotografiile surprind rătăciri. Unele surprind imagini exterioare, celelalte expun scene interioare, dar ambele tipuri de „texte“ caută şi aproximează, chestionează şi ilustrează contaminîndu-se prin apropiere. Alienarea individului din poeme îşi găseşte ecoul, astfel, în cadrele urbane dezolante reproduse alb-negru. La final, reproduc un poem independent de imaginea care i-a fost atribuită/alăturată: 

„Stau pe o canapea din piele,

încercînd să-mi reprim tendinţele de solitudine,

de vagabondaj

şi  de abandon.

După o noapte dormită pe cartoane.

După o dimineaţă în care m-am plimbat pe la terase,

Unde am băut,

Unde am rîs/plîns

Unde am ascultat muzică,

Unde oamenii au agitat pistoale şi săbii, au rîs/plîns şi au iubit/urît.

După o zi, în care mi-am amintit că iubesc sudul,

Locul de unde prietena mea a adus moda de a face plajă.

După ce venise din japonia cu ideea

că pielea femeii trebuie să fie albă-trandafirie.

Acum m-aş gîndi la trandafiri,

m-aş gîndi la piele,

m-aş gîndi la orice.“  

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

Mai multe