Arta aparenţelor

14 octombrie 2015   Carte

● t.s. khasis, aparenta naturaleţe a vieţii, Casa de Editură Max Blecher, 2015.

De multă vreme n-am mai citit o carte de poezie (şi subliniez carte în această epocă a plachetelor şi placheţelelor de versuri) atît de intensă şi de solidă, coerentă şi omogenă de la primul pînă la ultimul vers, care-ţi lasă în urma lecturii o anume greutate în suflet! De altfel, poetul care-şi spune t.s. khasis nu s-a încurcat niciodată cu lucruri aparente şi n-a pus mare preţ pe publicare. A scris puţin şi la distanţe mari de timp, intrînd astfel în clubul select al scriitorilor cu doar una-două cărţi, pentru care există un adevărat cult (de la Urmuz la Constantin Acosmei, poetul a cărui operă consistă din cartea de debut adăugită la fiecare reeditare). Au trecut zece ani de la debutul lui t.s. khasis cu arta scalpării, unul dintre volumele importante pentru generaţia anilor 2000 (volum, de altfel, reluat şi adăugit în ediţia pe datorie, Editura Charmides, 2011), şi era de aşteptat că, dacă va mai exista o altă carte de poezie, aceasta va beneficia de acumularea existenţială din tot acest răstimp.

Prima secţiune a cărţii, intitulată „un căţel mecanic, un poster cu luna“, funcţionează mai degrabă ca un preambul. Această primă parte este un fel de confesional al bărbatului gravitînd neştiutor, învins şi vinovat prin viaţă: „nu ştiu nimic despre dragoste, nu ştiu nimic despre moarte, / nimic despre extratereştri, / uneori urc sau cobor cu liftul şi-mi spun: las-o baltă, omule, / las-o baltă“. Poemele, fără titlu, sînt mici fişe biografice despre inadecvare şi ratare (în dragoste, la serviciu), despre marginalizare şi marginalitate, despre abandon şi „defectele existenţei ce pare să se consume / în altă parte“. Textele sînt o circumscriere a crizei masculine la vîrsta mijlocie, cînd nu mai există scuze pentru eschivări şi reverii. Bărbatului nu i-a ieşit configurarea unei vieţi şi îşi contemplă în oglindă singurătatea, inutilitatea, lipsa unei direcţii, dar mai ales a motivaţiilor interioare sub presiunea societăţii, ale cărei reguli, practici şi convenţii sînt cu atît mai clare şi mai apăsătoare pentru bărbatul de 40 de ani căruia nu i-a ieşit, precum lui Moise, străbaterea deşertului.

În această cheie biblică am citit şi partea a doua a cărţii, care este, de fapt, un lung poem de aproape 80 de pagini desfăşurat în Spitalul de psihiatrie „Obregia“. Intitulat „supravegheat“, poemul, carceral-existenţial, deopotrivă epic şi introspectiv, este mărturia traversării deşertului propriei vieţi. Dacă Moise avea paşii îndrumaţi prin vastitatea deşertului, aici gesturile bărbatului, unul printre mulţi alţii, sînt supravegheate în spaţiul limitat al saloanelor. Iată începutul acestui lung poem încărcat cu trimiteri religioase: „în salonul 3 / memoria rece a lucrurilor / nu mai are greutate / e doar o fantezie în culori – / chiar la capătul culoarului / în aşteptarea mîntuirii / pandelică şi andrei execută flotări şi genuflexiuni / printre paturi de campanie / pe corbu l-au trîntit aici la cei cu cheie / pentru că o asistentă nu a vrut să-i cumpere ţigări / aşa că a început să înjure pe toată lumea / andrei e mega plin de maica domnului / e mega plin de doamne ajută / uneori instalează cipuri literare / îi văd mîinile plasînd în aer / sisteme integrate plăci de bază / îmi vorbeşte la ureche despre isus / cu o căldură şi o intensitate de care numai / cei pregătiţi să moară sînt în stare / cam o dată la două ore îngenunchează / în faţa televizorului / şi lălăie psalmi“.

De la un capăt la altul, poemul „supravegheat“ este un jurnal free-style despre boală şi singurătatea în toate formele ei: claustrare, izolare, refugiu, absenţa înţelegerii, a dragostei. Secvenţial şi cu schimbări de ton, cînd descriptiv, cînd halucinant, alternînd monologul cu dialogul, cu mici pasaje livreşti, poemul este un flux al conştiinţei realităţii supravegheate medical în izolare. Ceilalţi pacienţi, fiecare cu propriul deşert, dau sub medicaţie spectacolul unei vieţi cu uşile închise, al unei existenţe paralele („aici e de noi / afară nu reuşim să ne acomodăm ş…ţ căutăm ceva paralel cu noi“), documentate cu detaşare, decupînd scene şi dialoguri din care, în cele din urmă, se conturează cîteva personaje: pandelică, andrei, corbu, gobe („cel tăcut ca un glob argintiu“). Ca în romanul lui Ken Kesey, aici poetul este cel care înregistrează realitatea saloanelor, fiind la rîndul lui un supraveghetor, unul superior care resimte angoasele şi panicile, diversele niveluri de rătăcire, un fel de glas al ultimei raţiuni cîntărind posibilităţile: „mi-e teamă să nu rămîn pentru totdeauna aici / printre geometrii hipnotice perfecte de gresie / un cer senin în HD / dar dacă aş rămîne?“. Contrar sensului claustrării, spitalul este un loc populat cu tot felul de personaje dedublate, iar protagonistul, poetul, experimentează, astfel, o nouă retragere dintre ceilalţi şi o chestionare în plus a utilităţii scrisului. Inadaptarea continuă!

Despărţit de iubită, divorţat de soţie, înstrăinat de propria fiică, cu o familie destrămată în contextul social unde bărbatul, deşi cu frica abandonului şi a singurătăţii, nu se poate integra – dacă acestea sînt motivele deja conturate în prima parte a volumului, ele revin ca leitmotive şi în lungul poem al internării, acest poem al blocajelor şi vulnerabilităţilor, al spaimelor şi neputinţelor, dar şi al resemnărilor: „nu mai credeam în nimeni / nu mai credeam în nimic / eu / cel puţin / nimeni nu crede în noi / şi nici nu a crezut vreodată sau nu e nimeni / nici acolo / nici în sertăraşele noastre / interioare“. Precum viaţa însăşi, spitalul macină totul, şi trecutul şi viitorul, şi amintirile şi speranţele, adoarme trupurile, ia minţile şi, în cele din urmă, decorporalizează: „lăsăm amprente în / praful unei lumi moarte“, cum spune, la un moment dat, unul din multele versuri memorabile ale cărţii.

Cum afirmam şi la începutul recenziei, această carte de poezie cu un titlu formidabil este o operă solidă, unul dintre puţinele volume ale ultimilor ani care nu-şi epuizează semnificaţiile prea uşor. O carte autentică şi intensă (orice ar mai însemna asta astăzi), complexă şi sofisticată, o carte de poezie despre care se va discuta mult şi care sper să fie citită de cît mai mulţi.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

*****

t.s. khasis

eşti doar un pic trist, depresiv. instabilitatea socială a afectat
cele mai
strălucite minţi, ce să mai zic de tine… trebuie să-ţi cauţi un job,
vei vedea lucrurile altfel, într-o nouă lumină,
trebuie să te adaptezi.

înţepenit în faţa casei de marcat cu berile în braţe
gata să-i spun că am pierdut totul în cîteva ore
şi că nu am nici un chef să mă adaptez –
m-am bîlbîit

şi m-am gîndit că soţul ei
o urăşte. era o blondă bună,
plasai instantaneu o vilă singuratică din cărămidă roşie pe
malul mării egee sau în vîrful unei insule (fenicieni

înspre malurile britaniei, comerţ cu cositor) alături
de ea, blonda asta pe alocuri perfectă
pe care ai fi ajuns s-o urăşti. am ieşit din cap,
am plătit, am luat mărunţii şi

m-am crezut un samurai negru şi generos
stăpînit de o dulce însingurare, ceva mai durabil
decît plasticul, ceva mai exact,
mai echilibrat decît o katana în mîinile lui toshiro mifune.

Mai multe