Anxietatea lucrurilor definitive
● Ion Mureșan, Introducere în poezie, Editura Charmides, 2023.
Aleg să scriu acum despre doi scriitori foarte diferiți ca formulă poetică ce au în comun totuși o anumită parcimonie editorială. Ambii au relativ puține cărți publicate, dar asta nu i-a împiedicat să devină, fiecare în contextul generației sale, nume de referință. Ion Mureșan a devenit o figură aproape legendară datorită manierei sale inconfundabile de a-și „juca” poemele, multe dintre ele intrate în conștiința cititorilor înainte de a fi publicate în volum. Florin Partene a convins încă de la debut, lăsîndu-și apoi cititorii în așteptare, a treia lui carte venind după un deceniu de la precedenta. Cele două cărți discutate în această pagină au în comun o anumită anxietate (aparentă sau nu) a definitivului.
Ion Mureșan reușește în cartea amintită să creeze un mixaj între dimensiunea ludică și cea absurdă a unei realități pe care o întoarce pe toate fețele prin creionarea unor ipostaze poetice insolite ale instanței lirice. Poetul își schimbă măștile cu dexteritatea unui impersonator, cu toate că acestea nu sînt decît niște pretexte pentru explorarea mai multor variante ale sinelui. O particularitate a poeziei lui Ion Mureșan e aceea că reușește să combine neoexpresionismul de fond cu narativitatea poetică specifică generației ’80. În acest fel, se ajunge la permanenta pendulare între încifrare și deschidere, între expresia concentrată și diluarea ei cauzată de reluările succesive.
Iată un fragment relevant pentu felul în care scriitorul dizolvă neoexpresionismul de esență în pasta postmodernă: „eram foarte trist, căci eram mahmur. / eram în starea aceea în care omul e casant, / e ca de sticlă, / încît se vede tot ce are în el și ca într-un acvariu / se vede un nenorocit de peștișor, / care e sufletul lui. / Iar aerul e tare ca piatra, încît, dacă faci mișcări bruște, / riști să ți se spargă o mînă, / riști să ți se spargă un picior și / să ți se spargă capul în mii de cioburi”(„Poem. Mahmur”). Situațiile existențiale provoacă limbajul poetic la diverse modulații ce ajută fraza poetică să pară simplă și sigură, în ciuda arborescenței sale sau a dialogurilor imersive.
Acest fapt e evident mai ales în textul ce dă titlul volumului. Introducere în poezie, o pseudo-prolegomena, dacă mă pot exprima astfel. Dar această carte nu conține nimic prețios sau pretențios. Trăirile extreme sînt exprimate prin ricoșeu. Micile „istorii” ale lumii exterioare corespund unor povești personale de o gravitate sugerată. Ludicul funcționează ca o substanță de contrast pentru tragismul intrinsec și omniprezent: „acest om este foarte frumos îmbrăcat: / pantofi de lac, / pantaloni de stofă englezească, / cămașă albă, / pălărie neagră pe cap. / Dar el este foarte beat. / el trece clătinîndu-se prin pădure. / are într-o mînă o butelie de vin roșu / cu care lovește în dreapta și în stînga / în trunchiurile copacilor. / el încearcă să audă / minunatul sunet al lipsei de sens / a vieții sale” („Om beat în pădure”).
Unele poezii conțin „descrieri” de natură suprarealistă, dar respectivele formule își află rezolvări de cu totul altă natură. Trecerile de la suprarealism la ludic și de la ludic la absurd sînt realizate natural, fără nimic artificios. Există și multe banalități prinse într-o scenografie ce le conferă un cu totul alt statut. Din acest motiv, elementele suprarealiste ajung să fie resimțite ca făcînd parte din contingent. În acest fel ajunge Ion Mureșan la o metaforizare insolită, originală: „Sînt un om bolnav. / În fiecare noapte îmi dispar, / pur și simplu îmi dispar / părți din cap. / Părțile frumoase ale capului meu / sînt înlocuite cu părți urîte. / Spiritul meu a ajuns să fie un fel de ax / în jurul căruia noaptea capul meu se rotește / și își schimbă forma” („Poem. Bolnav”).
Autorul practică o poezie vizionară în care irealul există pentru a evidenția și mai mult realul. Lucrurile intră în disoluție, la fel și acțiunile umane. Aceste aspecte devin vizibile cu precădere în poemele ample, în care autorul își acordă timp pentru dezarticularea și rearticularea realității. Jocul practicat de Ion Mureșan include și dezolarea de după încheierea acestuia. Esența și aparența sînt practic două stări identice ale materiei/spiritului. Privirea sau gîndurile creează o lume imposibil de suportat de simțiri. Are loc atunci o negociere între ce se întîmplă cu lucrurile trecute prin filtrul imaginației și cum e resimțită de individ realitatea imaginată chiar de el. Ar merita citat aici „Poem despre fericire”, unul dintre cele mai bune din întreaga carte.
Un alt text foarte important în economia volumului este „Poem despre sufletul meu pereche sau despre cumplitul măcel la care am fost martor în trenul personal Cluj-Napoca – Bistrița”, un veritabil tur de forță prin imaginarul lui Ion Mureșan, un imaginar în care ironia, autoironia și componenta tragică coabitează foarte bine. La modul esențial, poetul clujean creează butaforii care se metamorfozează în funcție un anumit dicteu poetic interior. Acestea sînt deosebit de importante deoarece doar în aceste cadre își află manifestarea situațiile absurde sau paradoxale.
● Florin Partene, Poezii pentru începători, Editura Charmides, 2023.
Florin Partene are în comun cu Ion Mureșan acea parcimonie editorială de care am vorbit la început. Poezia acestuia se caracterizează printr-o anumită reducție manifestată atît la nivelul textelor în ansamblul lor, cît și la nivelul versurilor. E ca și cum autorul și-ar expulza în mod voit din poezie chiar esențialul, lăsînd la vedere doar o anumită gestică poetică. Titlul, Poezii pentru începători, trimite din start cititorii pe o pistă greșită, Florin Partene mimînd doar acea naivitate de care suferă cei care abia încep să scrie poezie. Autorul joacă și o anumită carte a neseriozității, a neputinței de a-și concentra atenția și scrisul pe o singură direcție.
De fapt, poezia lui Florin Partene devine relevantă prin aceste zone lăsate în suspensie, nearticulate pînă la capăt. Poezia lui pare a comunica acea anxietate a definitivului. Din acest motiv, atenția sa e distrasă de lucruri mărunte. Citită în acest fel, aceasta pare o distragere terapeutică: „suburbiile trupului / focul din privirea ta / filosofia și geografia constelaţiile / tiktok-ul și anafura / mașina, anatomia / apa de mare / și nostalgia / patrioţii / copilăria / poezia sau poezia / poezia și poezia / poezia” („Elementele”). Un cocktail bizar care își va demonstra relevanța mai tîrziu, pe parcursul lecturii.
Poezia lui Florin Partene oscilează între comunicare directă și ilizibilitate. O ilizibilitate ce nu are legătură cu ermetismul, ci mai degrabă cu intercalarea unor fraze poetice care bruiază discursul principal și care abate cititorul de la o anumită pistă de lectură. Deși nu e un procedeu tocmai nou, poetul bistrițean reușește foarte bine să dea contur ideii de dezordine care însoțește toate acțiunile umane. Texte precum „Sărbători de iarnă” sau „Posibilitate” sînt edificatoare din acest punct de vedere: „poţi cu toată bucătăria / poţi cu pixul, cuţitul, cu sexul / poţi strecura șoricioaică-n cafea / poţi să te îndopi cu pastile / să eliberezi gazul / cu poza veche să te tai / sau cu ecranul telefonului spart / poţi cu nesfîrșite metode / doar privește: / gramatica generativă a apus după un pix / telefonul e și el pe ducă / persoana la fel / suplimentele alimentare se schimbă / mai repede decît filosofiile de viaţă” („Posibilitate”).
Dar filosofia de viață a lui Florin Partene ține de o anumită încremenire a tuturor lucrurilor și acțiunilor. Unele texte din această carte fixează ideea că orice încercare de depășire a unei anumite situații existențiale e absolut inutilă. Non-combat-ul e adevărata filosofie de viață. Înseși trăirile metafizice sînt luate în răspăr. „Cerul înstelat” kantian e trimis în desuetudine: „eram, unde altundeva, acasă / stăteam, unde altundeva, în pat / mă uitam, unde altundeva, la televizoare / nu era, ce altceva să fie, nimic / mă gîndeam, la ce altceva, la cerul înstelat / sub nici o formă, cum altfel, nu aveam chef / să ies pe balcon / să văd stele / să număr de unde am rămas”.
Florin Partene creează un background ideatic solid care permite deversarea în textul cărții și a unor fragmente care, singure, nu ar semnifica mare lucru. Acest fapt îmi pare o manifestare paradoxală a parcimoniei sale. Așa-zisele poezii de dragoste exprimă un fel de absurd situațional, indică unele rupturi între cauză și efect. De altfel, ultimul text al cărții, „liber de causis”, restituie destul de clar conceptul cărții, dincolo de legătura directă cu volumul din 2013 al poetului. Poezii pentru începători nu e o carte a cauzelor, ci a fisurilor dintre cauză și efect, a refuzului aproape manifest de subordonare a existenței unei cauze anume. Nu doar din ultimul poem rezultă această idee, ci și din multe altele, precum „Această oază”, „Deplasarea spre roșu” sau „Viața rațională”. Ar mai fi multe de spus, mai ales despre legăturile dintre texte, despre evoluția unor idei poetice, dar, din lipsă de spațiu, mă opresc aici.
Atît Ion Mureșan, cît și Florin Partene sînt scriitori care nu și-au modificat în timp maniera de a scrie, dar au evoluat din punct de vedere valoric. În cazul lui Ion Mureșan putem vorbi de un adevărat continuum, imaginarul său poetic fiind original și ușor recognoscibil. În ceea ce-l privește pe Florin Partene, acesta și-a consolidat poziția în cadrul generației 2000 cîștigată odată cu apariția în 2007 a volumul Reverența.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.