Anul agoniei
● Ralph Rothmann, Murind cînd vine primăvara, Editura ART, București, 2017.
Nici nu mă așteptam să fie totuși altfel: finalul regimului nazist, strîns ca într-un clește de anglo-americani dinspre vest și de sovietici dinspre est, a fost o agonie jalnică, materială și morală. Romanul lui Ralf Rothmann o descrie pe larg și îi scoate în evidență pe reprezentanții celor trei categorii de oameni în care se împărțise societatea germană atunci, la începutul lui 1945. Erau naziștii, cei convinși în continuare de cauză, personificați de Sturmbannführer-ul Domberg, care explica eșecul previzibil al nazismului prin lipsa de unitate, incultură, lașități. Erau și cei ce realizaseră absurditatea ultimilor ani și mai ales a momentului 1945, întruchipați de Fiete, care a sfîrșit executat de propriii camarazi. Și e și Walter Urban, adolescentul-recrut, personajul principal, prins la mijloc între datorie și prietenie, și care reușește să supraviețuiască printr-un soi de moderație totală, inclusiv a analizei propriei condiții. Cu toții au însă ceva în comun: presimțirea și conștiința sfîrșitului.
Altfel, romanul nu aduce nimic nou în ce privește întrebarea de bază: cum de a fost posibil nazismul? E adevărat, nici nu a dat vreun semn că își propune să abordeze problema. Dar nu face nici un efort de a reliefa ceva mai mult resorturile care i-au făcut personajele să ia o decizie sau alta în acel peisaj crepuscular. Romanul rămîne un planor descriptor, cu atenție și fler la detalii, al scenei apocaliptice a Germaniei naziste pe cale de a fi înfrîntă.
Ceea ce îi asigură însă cititorului libertatea de a judeca singur. De exemplu, sunetul tot mai dogit al propagandei naziste. Lozincile zăngăne din loc în loc, dar mesajul lor se aude stins: Victorie sau Siberia!, Meine Ehre heißt Treue (mesajul de pe catarama curelelor soldaților: Onoarea mea-i lealitate), Lever dood as Slaav! (Mai bine mort decît sclav!) sau Fidelis ad mortem (Leal pînă la moarte). În paralel și în contrast, pline de vitalitate sînt decăderea, materială și morală, și alunecarea într-o mecanică oarbă a îndeplinirii datoriei în așteptarea nici măcar anxioasă a sfîrșitului.
Momentul culminant al cărții este cel în care Walter ajunge să facă parte din plutonul de execuție a camaradului său Fiete, care încercase să dezerteze. Cu o zi înainte, în zadar Walter încercase să îl convingă pe Sturmbannführer-ul Domberg să îl cruțe. Răspunsul lui Domberg descrie sensul rezistenței aparent absurde a ultimilor adepți ai nazismului: „Bărbatul acesta, pe cureaua căruia stă scris pe cataramă, ca la noi toți, Onoarea mea-i lealitate, a făcut tot ce-i mai rău din ce poate face un soldat: nu că s-a dovedit laș în fața dușmanului, o, nu! Asta s-ar mai putea înțelege, la o adică. Ci a fost laș în fața prietenului! Să te gîndești la asta.“ După război, în timpul Germaniei cancelarului Adenauer, s-a încercat acreditarea ideii că Wehrmacht-ul, armata nazistă, a fost și ea o victimă a ideologiei oficiale. Prin personajul Domberg însă, Rothmann pare să dovedească o anumită detașare față de această interpretare.
În pofida vîrstei sale, Walter supraviețuiește. Pentru el, războiul s-a suprapus cu cel de-al 18-lea an al vieții. Lucru curios, în acel cadru, vîrsta părea să nu mai conteze. Asta și pentru că moartea secera la întîmplare în jur, fără să țină cont de nimic. Iar experiențele și reacțiile se nivelau înspre un cinism dur, care-i făcea aproape pe toți să semene între ei.
Walter pornește din apropiere de Sehenstedt, în nordul Germaniei, ajunge la Graz, în Austria, și apoi la Tata, în Ungaria. Pe drum scapă ca prin urechile acului de bombardamentele anglo-americane (la Ingolstadt) și de cele sovietice (la Pécs). La Tata, „rușii au bombardat cu fosfor“. Imaginile, ca de film, stăruie pe retina cititorului. Drumul de întoarcere Rózsa-Györ-Wagrain-München-Essen-Kiel-Oberhausen îl face din lagăr în lagăr, printr-o Germanie descrisă ca fiind complet în ruine. A ajuns acasă la 18 ani. A rămas închis în acel an al războiului pentru toată viața. Spre sfîrșit a surzit, fizic, dar și simbolic, ajungînd a se mai înțelege doar cu Liesel, fata căreia îi făcuse curte înainte de recrutare și cu care s-a căsătorit după război. Dar Walter mai e și acel simbolic veteran care pleacă luînd cu el o epocă pe care Europa o uită. Nici nu are cum altfel. Pînă la urmă, ca orice experiență extremă, războiul e în primul rînd o experiență intimă.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.