Antoine Roquentin prin satul post-tranziție

● Dan Lungu, Pîlpîiri, Editura Polirom, 2018. 

În cel mai recent roman al său, Pîlpîiri, Dan Lungu se reinventează spectaculos. Romanul său va fi surprinzător pentru cititorii lui consecvenți, deși sînt destule lucruri care să le mențină fidelitatea. Cred că aici romancierul face altceva decît de obicei și merge la rădăcinile temei sale esențiale, aceea a lumii românești din (post-)tranziție, privind-o din unghi epistemologic, întrebîndu-se cum anume poate fi această lume, sau un anumit segment al ei, cunoscută. Iată o carte care nu se ferește să fie dificilă și își pune probleme serioase: e vorba de a cunoaște o realitate care îți este cu totul exterioară și care, chiar atunci cînd te imersezi în ea, îți prezintă numai suprafețe. Citind-o, mi-am amintit de figura lui Wittgenstein dintr un film experimental al lui Derek Jarman din 1993, cu filosoful încercînd să explice umanitatea unui marțian. Așa e și în Pîlpîiri, unde un personaj misterios, un cercetător sau scriitor venit dintr-o lume high-tech, încearcă să înțeleagă un spațiu straniu, ale cărui legi le descoperă inductiv, pe parcurs. Putea fi o banală comedie a inadecvării, dar nu e asta: este o reflecție matură, de care literatura și epoca noastră aveau nevoie, despre tipurile de lumi diferite în care trăim și despre întrepătrunderile lor neașteptate, despre pasajele de trecere între ele și despre „pîlpîirile“ care le semnalează posibilitatea.

Lungu a fost mereu un excelent povestitor de istorii, cu „auz“ foarte bun, adică un creator de dialoguri și voci, de situații și personaje memorabile. În esență, e ceea ce trebuie să facă orice bun scriitor. Cu toate acestea, pentru că romanele sale puneau mai mereu teme comunitare și nu privilegiau individul, pentru că propuneau personaje-emblemă pentru o categorie întreagă, capacitatea de observație a lui Lungu a fost pusă adesea pe seama formației sale de sociolog. Asta nu face decît să dovedească cît de mult sîntem înclinați, în ziua de azi, să mitizăm „societatea“ ca fiind un spațiu undeva departe de noi, pe care numai specialiștii îl pot cunoaște. Cert este că, în cel mai recent roman al său, Dan Lungu s-a decis să profite, în sfîrșit, de experiența sa de sociolog (și nu doar de observator al „naturii umane“) într-o manieră pe care nimeni, nici eu, nu o anticipa. Și anume, în loc să se folosească de fișele și materialul brut al observației de teren, Lungu aduce în ficțiune reflecția teoretică asupra agregării comunităților umane și precauția metodologică față de tradițiile interpretative ale umanioarelor. Mai mult, prozatorul se folosește de calitățile care au făcut, încă de la Raiul găinilor, nota sa particulară ca scriitor: privirea detașată, distanța amuzată față de fenomenele descrise, suspiciunea față de cazurile deja judecate.

Eroul este un personaj aflat în „concediu de recuperare sau explorare a identității“, venit într-un sat din zilele noastre dintr-o lume misterioasă, despre care aflăm lucruri puține și contradictorii. Mihai Iovănel, într-o cronică foarte bună, a spus că i se pare plauzibil să fie o lume SF, și asta e și ideea: că lumea, probabil corporatistă, dar cu elemente de spațiu academic, din care a venit Vizitatorul nu are nimic în comun cu lumea rurală. În esență, Vizitatorul e un everyman, unul dintre „noi“, cititorii urbani, post-postmoderni ai acestei cărți, locuitorii unei civilizații hiperconsumiste și tehnologizate, cei care văd lumea satului drept reductibilă fie la pozele kitsch cu „tradiții“ de pe Facebook, fie la pozele grotești despre „prostia“ și înapoierea rurală de pe același Facebook. Noutatea vine din aceea că personajul păstrează o rezervă de principiu față de gîndirea de grup și față de tradiții („Am aflat lucruri minunate despre hore și șezători, costume și motive populare, doine și balade, nunți și înmormîntări, dar nu-mi spune nimeni mai nimic despre izmene, despre spălatul pe dinți, despre metodele de contracepție sau despre viața de zi cu zi în bătătură“). În același timp, el este un individ care face de unul singur efortul de comprehensiune, iar presupozițiile sale despre oamenii pe care îi întîlnește, nefiind validate de un mediu interpretativ comun, capătă un aer patetic și alienat. Din acest motiv, romanul lui Dan Lungu Pîlpîiri seamănă cu Greața lui Sartre, dacă existențialistul s-ar fi gîndit vreodată să își caute soluțiile în diagnoza sociologică. Personajul se mișcă prin satul post-tranziție ca An­toine Roquentin prin deșertul realului burghez, pîndind distorsiunile, momentele de criză care să-i indice că trăiește într-o lume falsă, de fapt că există o ieșire. Asta sînt, de fapt, „pîlpîirile“ din titlu: „Există mici incidente sau amănunte, de o natură aparte, care funcționează ca adevărate macazuri. Care depășesc stadiul de imperfecțiuni ale unei realități ce se regenerează și se tranformă în fisuri, prin care poți vedea hăul sau posibilitatea unei alte realități“.

Romanul are și poveste, și umor, dar asta mi se pare mai puțin important decît șansa de a citi o carte așa de bună și de curajoasă, care vorbește despre cunoaștere și rateurile ei într-o lume ca a noastră, atît de „edificată“ cu privire la toate cele.