Anotimpurile lui Knausgård

● Karl Ove Knausgård, Toamna & Iarna, traducere de Justina Bandol, Editura Litera, 2019.

Norvegianul Karl Ove Knausgård (n. 1968) şi italiana Elena Ferrante (n. 1943) sînt primele mari senzaţii literare ale acestui secolul. Un bărbat extrovertit şi o femeie ascunsă în spatele unui pseudonim au fost fenomenele care au dominat ficţiunea şi discuţiile literare ale anilor 2000 (traduceri şi vînzări masive, premii internaţionale şi ecranizări, listarea la bursa Nobel, menţionări nesfîrşite în eseistica critică şi controverse în presa literară) cu forţa cu care doar autorii de ficţiune populară (J.K. Rowling sau G.R.R. Martin) o pot face. Spre deosebire însă de romanele de tip saga ale lui Ferrante, Knausgård a reuşit să redefinească un întreg gen literar, romanul autobiografic, care, de la Proust încoace, n-a mai avut repere majore. Lupta mea, cele şase cărţi însumînd peste trei mii cinci sute de pagini, publicate în numai doi ani (2009-2011) şi încununate cu un succes nemaiîntîlnit pentru un asemenea gen literar, au demonstrat că viaţa privată a cuiva şi a familiei sale chiar pot deveni un roman dacă autorul e înzestrat cu o asemenea pătrundere narativă.

Dar Knausgård n-a apărut de nicăieri. Cu studii de artă şi de literatură la Universitatea din Bergen, primele sale două romane, ficţiune pură, au fost multipremiate în Norvegia, astfel că zece procente din întreaga populaţie a ţării sale i-au cumpărat romanele seriei Lupta mea, succes întreţinut şi de scandalurile stîrnite de prietenii şi membrii familiei sale (în special fosta lui soţie şi unchiul său) care au considerat că prozatorul a depăşit limita expunîndu-le prea mult şi prea fidel vieţile personale.

După succesul global şi fulgerător cu Lupta mea (toate cele șase cărți au fost traduse, din norvegiană, tot la Editura Litera), Knausgård s-a trezit în postura de a-şi permite, literar vorbind, orice. În primul rînd, a fondat, împreună cu fratele lui, propria editură, unde a început să-şi publice autorii favoriţi (toţi unul şi unul: Denis Johnson, Peter Handke, Christian Kracht, Ben Marcus sau Curzio Malaparte) şi propriile cărţi. Astfel, în 2015 şi 2016 a publicat Cvartetul Anotimpuri, o serie de patru cărţi, de asemenea autobiografice, situate la limita dintre jurnal, epistolă şi eseu reflexiv, un fel de enciclopedie personală confesivă dedicată fiicei sale nenăscute. La momentul respectiv, Knausgård era căsătorit cu scriitoarea Linda Boström cu care avea deja trei copii. La finalul Cvartetului, cu cel de-al patrulea copil născut, Knausgård era divorţat pentru a doua oară şi gîndea, probabil, o nouă serie de cărţi.

Acesta fiind contextul literar şi biografic, Cvartetul Anotimpuri pare a fi un proiect de tranziţie în acord şi cu viaţa personală. Toamna, primul volum al seriei (traduse în română, de data aceasta, din engleză), se deschide cu o „Scrisoare către o fiică nenăscută“ (vezi şi fragmentul de mai jos) şi revine, în mod regulat, la genul epistolar după ce abordează pentru fiecare lună în parte, aproape zilnic, cîte un subiect/obiect tratat în cheie confesiv-reflexivă. În aşteptarea naşterii fiicei sale şi după naşterea acesteia (care se întîmplă la jumătatea volumul secund, Iarna), tatăl scrie nişte fişe personale, o mică enciclopedie domestică, un fel de introducere în viaţă. Dacă fetiţa ar putea citi imediat după naştere, acesta ar fi manualul patern de înţelegere şi utilizare a lumii, cu termenii şi condiţiile sale. E o formulă ce poate părea deopotrivă banală şi imposibilă, naivă şi vanitoasă, temerară şi sortită eşecului. În fond, cine-şi imaginează că poate explica lumea sau măcar părţi din ea cuiva care n-are nici o noţiune asupra lumii? Sigur, e o convenţie, dar pe măsură ce citeşti cartea, îşi dai seama că numai Knausgård putea concepe şi duce pînă la capăt, într-un mod onorabil, un asemenea demers.

Căci omul poate scrie despre orice şi o face şi memorabil. Abordează teme esenţiale, profund umane, filozofice de-a dreptul (singurătatea, durerea, iertarea, tăcerea, dorinţa sexuală, eul, religia, viaţa ş.a.), scrie despre natură şi elemente, vreme şi fenomene (soarele, luna, apa, pămîntul, focul, fulgerul, zăpada, frigul, atomii, zahărul, migraţia păsărilor, animale, insecte, copaci, fructe, apicultură ş.a.), despre substanţe şi organe (urina, voma, ochiul, nasul, urechea, degetele), despre evenimente sociale şi istorice sau elemente de economie (anii ’70, tancuri petroliere, război, bani, maşini), despre artişti (Van Gogh, Flaubert ş.a.) şi, mai ales, despre obiecte, de la cele relativ banale (scaunul, termosul, telefonul) la cele mai umile (conductele, cizmele de cauciuc, punga de plastic, beţişoarele de urechi). Ei bine, la Knausgård nu e nici o diferenţă între a încropi un eseu despre sînge sau despre guma de mestecat, despre creier sau despre o conservă, despre biserici sau despre gura de canal, despre procesiunea funerară sau despre vasul de toaletă. Pentru orice subiect are o poveste personală sau o amintire, iar descrierea obiectului/fenomenului este urmată invariabil de o reflecţie sau o punere în abisul filozofic al existenţei. Poetic, tehnic sau metafizic, formulările şi perspectivele lui capătă o greutate neaşteptată şi fiecare frază provoacă surprize.

Dacă aveţi reţineri în a intra în lupta lui Knausgård, anotimpurile reprezintă drumeţia ideală în universul său.

***

Karl Ove KNAUSGÅRD

Toamna (fragment)

Roşu şi verde. Pentru tine ele nu înseamnă nimic, dar mie aceste două culori îmi spun foarte multe, exercită o atracție puternică asupra mea, și cred că ăsta e unul dintre motivele pentru care am devenit scriitor, căci resimt intens această atracție, și știu că e importantă, dar îmi lipsesc cuvintele s-o exprim, și de aceea nu știu ce este. Am încercat și m-am dat bătut. Capitularea mea sînt cărțile pe care le-am publicat. Poți să le citești într-o zi, și poate-ai să-nțelegi ce vreau să spun.

Sîngele care curge prin vene, iarba care crește din pămînt, copacii, ah, copacii legănîndu‑se în bătaia vîntului!

Lucrurile acestea uimitoare, pe care ai să le cunoști curînd și ai să le vezi tu singură, sînt foarte ușor de trecut cu vederea, și aproape fiecare om are modul lui de-a le ignora. De aceea scriu cartea asta pentru tine. Vreau să-ți arăt lumea, așa cum e, peste tot în jurul nostru, tot timpul. Numai așa voi fi eu însumi în stare s-o privesc.

Ce anume face ca viața să merite trăită?

Nici un copil nu‑și pune această întrebare. Pentru copii, viața e de la sine înțeleasă. Nu e nimic de discutat aici: n-are nici o importanță dacă e bună sau rea. Și asta deoarece copiii nu văd lumea, n-o observă, n-o contemplă, ci sînt atît de adînciți în ea, încît nu fac diferența între ea și propria lor ființă. Abia atunci cînd se întîmplă acest lucru, cînd apare o distanță între ce sînt ei și ce este lumea, abia atunci se pune întrebarea: ce face ca viața să merite trăită?

Senzația pe care o ai cînd apeși clanța ușii și o împingi ca s-o deschizi, cînd o simți că se mișcă înăuntru sau în afară din balamale, întotdeauna ușor și fără împotrivire, și că intri într-o altă cameră?

Da, ușa se deschide ca o aripă, și chiar și numai lucrul acesta face ca viața să merite trăită.

Pentru cineva care a trăit mulți ani, ușa e de la sine înțeleasă. Casa e de la sine înțeleasă, curtea, cerul și marea sînt de la sine înțelese, chiar și luna, atîr-nată pe cerul nopții și strălucind intens deasupra acoperișurilor, e de la sine înțeleasă. Lumea se exprimă, dar noi n-o ascultăm, și, fiindcă nu mai sîntem cufundați în ea, n-o mai trăim ca pe o parte din noi, e ca și cum ne-ar scăpa. Deschidem ușa, dar asta nu înseamnă nimic, e nimic, doar ceva pe care-l facem ca să trecem dintr-o cameră într-alta.

Vreau să-ți arăt lumea noastră așa cum e ea acum: ușa, podeaua, robinetul și chiuveta, scaunul de grădină de lîngă peretele de sub fereastra bucătăriei, soarele, apa, copacii. Ai să ajungi s-o vezi în felul tău, vei trăi lucrurile pentru tine și vei duce propria ta viață, așa încît firește că fac asta în primul rînd pentru mine: faptul că-ți arăt lumea, micuța mea, face ca viața mea să merite trăită.