„Animal cu raţiune“

● Oliver Sacks, Recunoștință, traducere de Adina Cobuz, 2017, & În mișcare. O viaţă, traducere de Miruna Fulgeanu, Editura Humanitas, 2016. 

Fiind despre el însuși, ultimele cărți ale neurologului Oliver Sacks (1933-2015) nu mai au nimic din stranietatea cărților de popularizare medicală care l-au făcut celebru, dar impresionează tocmai prin simplitatea și frustețea lor: și-a scris memoriile sub spectrul cancerului, iar ultimele articole, sub iminența morții.

Dacă primul dintre cele patru eseuri din Recunoștință este un fel de omagiu adus bătrîneții, scris de Sacks cu puțin înainte să împlinească 80 de ani („mă bucur că sînt în viață, sînt fericit că n-am murit […] pentru mine bătrînețea nu e o vîrstă funestă, ci o vreme a tihnei și a libertății: sînt acum descătușat de imperativele convenționale ale tinereții“), restul textelor marchează fiecare cîte un prag al apropierii de moarte: cînd a aflat că forma rară de cancer la ochi, diagnosticată cu mulți ani în urmă, evoluase într-o fatală metastază la ficat („iată-mă acum în pragul morții“), în cele cîteva luni cîștigate după intervenția chirugicală („am fost o ființă gînditoare, un animal cu rațiune, născut pe o planetă frumoasă, ceea ce în sine e un privilegiu enorm și o aventură unică“) și, în fine, cu cîteva săptămîni înainte de a muri, în august 2015 („iată-mă acum, slăbit, cu răsuflarea întretăiată“). Sînt patru texte confesive impresionante prin împăcarea cu care au fost scrise de acest uluitor om de știință care, chiar și în ultimele luni de viață, își propunea „să scrie mai mult“, chiar dacă era parțial orb (din cauza melanomului) și trebuia să stea în picioare (din cauza sciaticii), avînd nevoie de doze uriașe de morfină.

Memoriile sale intitulate În mișcare, scrise simplu, dar pline de picanterii biografice, sînt parte din opera sa, fiind în bună măsură un fel de anexă a propriilor lucrări științifice. „Sînt un povestitor, într-un fel sau altul“, spune Sacks, care a scris enorm (peste o mie de caiete-jurnal și o corespondență pe măsură, vorbește deseori despre „nevoia de a gîndi pe hîrtie“), legînd scrisul de cercetarea medicală ca nimeni altul. Ca și ultimele sale texte, memoriile sînt scrise degajat, cu seninătate și o vagă nostalgie, deseori cu amuzament. Sînt memoriile unui om obsedat de rațiune și de muncă, un om deopotrivă neobosit în a înțelege mintea și corpul umane și împăcat cu ce a făcut/realizat în viață, deși confesiunile sale nu lasă pe dinafară nimic din ceea ce unii ar putea considera rătăcire, superficialitate sau chiar promiscuitate.

Căci, dincolo de parcursul său științific (pasiunea pentru chimie, fiziologie, neurologie, pentru cercetarea medicală și scrisul științific infuzează fiecare pagină), Sacks scrie cu multă dezinvoltură despre homosexualitatea sa (vezi și fragmentul de mai jos) și relațiile sexuale ocazionale din barurile gay, abstinența de peste trei decenii (timp în care s-a dedicat orbește științei) sau dragostea la 77 de ani, despre călătoriile sale și sporturile practicate (motociclism, haltere, înot și scufundări), despre nevoia de psihanaliză și dependența de droguri – și-a trăit tinerețea în anii ’60 și pare că le-a încercat pe toate, mai ales LSD-ul, mereu însă (și) cu o curiozitate de om de știință („pentru mine, ca neurolog, aceste fenomene erau deosebit de fascinante“, scrie el, deopotrivă referindu-se la droguri și la sindromuri).

Din fericire pentru el, vitalitatea a fost pe măsura curiozității sale (la 80 de ani continua să înoate zilnic cîte un kilometru și să scrie cîteva mii de cuvinte) și imaginea cu care rămîi citind aceste memorii este, pe de o parte, a unui aventurier interesat/pasionat de sex, droguri și sporturi, iar pe de altă parte, a unui cercetător care observă, analizează și scrie întruna, cu o poftă de cunoaștere nestăpînită. Un tocilar cool fascinat ca nimeni altcineva de rătăcirile minții umane, un workaholic al științei medicale căruia nimic din ce este omenește („imperativele convenționale ale tinereții“) nu-i rămîne necunoscut: în timp ce ia droguri, călărește motocicleta și merge la psihanalist, face cercetare medicală în clinică și scrie mii de fișe.

Mama a jucat un rol important în viața lui Sacks: i-a indus de mic spiritul critic față de religie și dragostea pentru citit, i-a acceptat homosexualitatea și l-a îndemnat tot timpul să scrie („moartea mamei a fost cea mai grea pierdere din viața mea – pierderea celei mai profunde și, într-un fel, a celei mai autentice relații din viața mea“) și este singurul personaj care se detașează cu adevărat din această carte altfel populată cu nenumărați pacienți (anonimi pe care-i tratează, la propriu și la figurat, cu multă căldură) și prieteni (majoritatea faimoși, ca W.H. Auden sau Robin Williams).

Deși sînt memoriile celui mai faimos neurolog, autor de bestseller-uri și probabil singurul om de știință ale cărui scrieri de specialitate au fost ecranizate și dramatizate – Oliver Sacks fiind, în fond, un savant atipic (și nu mă refer la faptul că era un neurolog gay ateu, ci la abordările sale medicale neconvenționale pentru vremea lor) –, nici una dintre pagini nu respiră altceva decît modestie, curiozitate și dedicație.

***

Oliver SACKS
În mișcare (fragment)

Apartamentul era mic, o garsonieră cu chicinetă. Dormeam în paturi separate, iar restul apartamentului era plin de cărți care se înmulțeau constant; Mel avea puține lucruri ale lui. Diminețile erau plăcute: ne beam cafeaua și ne luam micul dejun împreună, apoi plecam separat la lucru – Mel la fabrica de covoare, eu, la UCLA. După serviciu, mergeam la sală și pe plajă, unde își pierdea vremea grupul nostru de halterofili. Săptămînal mergeam la cinema și de două ori pe săptămînă Mel pleca singur în excursie pe motocicletă.

Serile puteau fi mai dificile: îmi venea greu să mă concentrez și eram foarte conștient de prezența fizică a lui Mel, nu în ultimul rînd de mirosul lui viril care-mi plăcea la nebunie. Lui Mel îi plăcea masajul și se întindea gol, cu fața în jos, pe pat, rugîndu-mă să-l masez. Îl încălecam, purtînd pantalonii scurți de trening, și îi turnam ulei pe spate, apoi îi masam încet mușchii puternici, bine legați ai spatelui. Asta îl încînta, se relaxa și se lăsa pradă mîinilor mele, și mă încînta și pe mine, de fapt, mă aducea în pragul orgasmului. Puteam să mă prefac că nu se întîmplă nimic ieșit din comun. Dar a venit un moment cînd nu m-am mai putut abține și i-am împroșcat tot spatele cu spermă. L-am simțit cum se crispează brusc, s-a ridicat și a intrat sub duș fără să scoată un cuvînt. N-a vorbit cu mine tot restul serii, era clar că mersesem prea departe. A doua zi dimineață, mi-a spus: „Trebuie să-mi găsesc un loc în care să stau singur.“ N-am zis nimic, dar era cît pe ce să izbucnesc în plîns… M-am simțit dureros de singur și respins cînd s-a mutat, și acesta a fost momentul critic cînd am recurs la droguri.

De fapt, am ţinut legătura cu Mel timp de încă 15 ani, deşi mereu exista un substrat tulburător în spatele aparenţelor – mai ales pentru Mel, poate, care nu era împăcat în totalitate cu propria sa sexualitate şi tînjea după contactul fizic cu mine, în timp ce eu renunţasem la orice fel de iluzii şi speranţe în ce-l privea. Ultima noastră întîlnire a fost la fel de ambiguă. Eram în vizită la San Francisco, în 1978. Mel era straniu şi nefiresc de agitat şi a insistat să mergem împreună la o baie publică. Nu mai fusesem niciodată: băile publice pentru gay din San Francisco nu erau pe gustul meu. Cînd ne-am dezbrăcat, am văzut că pielea lui Mel, albă ca laptele şi perfectă înainte, era acum acoperită cu pete maronii. „Da, e neurofibromatoză“, mi-a zis…

Visasem că ne vom petrece toată viaţa împreună, trăind pînă la adînci bătrîneţi; n-aveam decît 28 de ani atunci. Acum am 80 și mă surprind gîndindu-mă la Mel, la noi doi împreună, în acele zile de demult, inocente şi pline de poezie, întrebîndu-mă ce s-a întîmplat cu el, dacă mai trăieşte (neurofibromatoza e o dihanie imprevizibilă). Mă-ntreb dacă va citi ce scriu acum şi va privi cu mai multă îngăduinţă vremurile cînd eram tineri, înflăcăraţi şi foarte confuzi.