Ángeles, triunfo y elegía
Fără îndoială, evenimentul extraordinar al recentei prezenţe româneşti ca ţară invitată de onoare la ultimul Tîrg Internaţional de Carte LIBER de la Madrid a fost concertul susţinut de Jordi Savall şi grupul instrumental Hespèrion XXI. Printre excelente conferinţe (cea a profesoarei Eugenia Popeangă Chelaru de la Complutense despre ecourile tradiţiei evreieşti în cultura română modernă sau cea a istoricului Ştefan Lemny despre „saga Cantemireştilor“), expoziţii, proiecţii de film, mese rotunde, librării temporare şi standuri excepţionale – concertul lui Jordi Savall centrat pe muzica lui Dimitrie Cantemir (în dialog cu alte tradiţii) a fost climaxul. Nu întîmplător muzicianul de geniu care este Jordi Savall, redescoperitorul unui repertoriu muzical uitat, îngropat sub zgomotele actualităţii, a propus invitaţior români şi spanioli de la Madrid cîteva adaptări rare inspirate din ceea ce s-a numit Cartea ştiinţei muzicale (Kitâb-ül ilm-il mûsikî), dedicată de Cantemir, în perioada sa turceasă, sultanului Ahmed al III-lea.
„Principele geniilor şi geniul principilor“ nu era însă doar compozitor (un „cîntec al dervişului“ care îi este atribuit poate fi auzit şi azi pe străzile din Istanbul), ci era şi interpret (cînta la diverse instrumente cu coarde şi la tambur), şi teoretician, şi inventator al unui sistem de notare a muzicii turceşti pe care Savall l-a omagiat săptămîna trecută, la Madrid. Aşa încît, întîlnirea fericită între geniul moldovean de la începutul veacului al XVIII-lea şi geniul catalan de la începutul secolului XXI a fost un moment de o intensitate cu totul aparte. În cosmopolita şi restrictiva sală din Paseo del Prado, pusă cu graţie la dispoziţia ICR Madrid de Caixa Forum, răsunau ecouri otomane, româneşti, armeneşti şi sefarde şi se omagia, în „limba îngerilor“, idiomul universal al muzicii, extraordinarul talent al unui umanist din cealaltă parte a lumii: mai degrabă un triumf decît o „elegie a Inorogului“, cum ne-ar fi învăţat lectura lui Cantemir.
Triumfală a fost şi inaugurarea standului României la LIBER 2011 (cel mai reuşit pe care l-am văzut vreodată) pentru că, oricît de sceptici am fi, receptarea literaturii române în mediul iberic este o reuşită semnificativă. În Spania s-au publicat, în ultimii ani, peste 50 de volume din limba română, multe cu ajutorul ICR, altele prin graţia şi grija „îngerilor literari“, cum i-a numit H.-R. Patapievici, la o întîlnire amicală, pe traducătorii de vocaţie (apostolică) din limba română. Îi ştiam pe mulţi dintre ei – din poveşti, din cărţi, de pe la alte tîrguri sau de la Institutul Cervantes din Bucureşti. Aşa cum au fost însă la Madrid, în cele două săptămîni dedicate României (în „Anul literaturii române în Spania“), nu i-am mai văzut vreodată: un corp comun angelic (căci vedeau – spre deosebire de noi, critici şi scriitori – doar lucrurile bune), de la Joaquín Garrigós, Ioana Zlotescu, Marian Ochoa de Eribe, Joan Linas, Xavier Montoliu Pauli la Cătălina Iliescu, Viorica Pâtea sau Alberto Madrona. Au fost, desigur, evocaţi Rafael Pisot şi Cristina Sava care tocmai au publicat, în spaniolă, Craii de Curtea veche, Victor Ivanovici care are în lucru Amor intellectualis de Ion Vianu sau Dumitru Radulian, profesorul clujean, traducătorul poeţilor spanioli din Secolul de Aur. Dedicaţia, acribia filologică şi, nu în ultimul rînd, modestia cu care se „esfumau“ în spatele cărţilor şi al autorilor traduşi sînt şi ele, pentru casta angelică de la Madrid, mobilizată de noua echipă condusă de Ioana Anghel şi Luminiţa Marcu, premisele unei prietenii de durată cu literele româneşti.
Lecturile publice pe două voci – fiecare scriitor cu traducătorul propriu – au postfaţat, de altfel, cele două mese rotunde de la Círculo de Bellas Artes, în cartierul literar la Madridului, cu scriitori propuşi spre traducere (Adriana Babeţi, Adrian Oţoiu, Cezar Paul-Bădescu) şi scriitori deja cunoscuţi în mediul spaniol (Ana Blandiana, Filip Florian, Dan Lungu). Le-am propus scriitorilor traduşi deocamdată fragmentar să vorbim despre frontiere: frontiere exterioare şi interioare, limite reale şi construite, praguri ficţionale şi ideologice, iar discuţia s-a încins, pentru că doi dintre ei, „specialişti“ în limologie sau frontierologie (Adriana Babeţi şi Adrian Oţoiu), au comutat accentul de pe border studies pe „sarsaneliada“ comunistă sau pe „stîngăciile şi enormităţile“ Epocii de Aur, iar cel de-a treilea (Cezar Paul-Bădescu) a făcut o piruetă nostalgică de personaj veritabil şi autoficţionar. Cea de-a doua întîlnire cu scriitori a fost mai animată, fără îndoială, din pricina provocării tematice: spaima de literatură. Poate ar fi fost mai înţelept să vorbim despre spaima de traducere, am fi provocat astfel şi sala într-un mod direct. Mi s-a părut însă extrem de interesant eseul Anei Blandiana din ultimul său volum, o confesiune despre teama de „amenajarea rostirii, de potriveala vorbelor, de meşteşug“, pe care poeta a povestit-o deschis şi expresiv. Dan Lungu şi Filip Florian au comutat apoi discuţia pe relaţia proprie cu critica literară – bună, din cîte ştiu – şi pe teama de etichete. La urma urmelor, e o altă formă a spaimei de literatură, însă de literatura criticilor care, spunea Dan Lungu, „nu ştiu decît literatură“. Aş adăuga – la spartul tîrgului, asta fiind realmente o discuţie de purtat acasă – că acei critici care-şi merită numele ştiu bine mai multe literaturi, în acel fel (critic) care exclude din start formula unică, autopastişa nesfîrşită, dictatura gustului comun. Ei ştiu atît de bine ce ştiu încît, la o adică, pot gira cu numele propriu primul criteriu al programelor de finanţare (inclusiv TPS – programul ICR) pentru diverse edituri străine: calitatea operei propuse. Valoarea literară, cum s-ar zice, ca să închei pe un ton elegiac local evocarea unui triumf instituţional global.