Ancheta unei vieți nedorite

● Simona Sora, Complezență. Înălțarea la Ortopedie, Editura Polirom, 2010.

(Continuare din numărul trecut)

A doua jumătate distinctă a romanelor complezenței este o incursiune în trecutul îndepărtat al Maiei, mai precis în anul 1988, pe vremea cînd, la douăzeci și unu de ani, era instrumentistă în spitalul municipal din Deva.

Dacă Musafir pe viață evolua în paralel cu o anchetă internă (ca soră medicală a unui azil elvețian, Maia încearcă să resusciteze fără succes un pacient/musafir cînd acesta suferă un stop cardiac, încălcînd astfel regulamentul instituției), Înălțarea la Ortopedie are în centrul lui tot o anchetă: de data aceasta, doi procurori anchetează un avort ilegal (Decretul 770 din 1966 interzicea avortul în România comunistă), Maia fiind cea care, printr-un concurs al întîmplării și apoi al șocului, este găsită încuiată în baia asistentelor în preajma fetusului.

Acest roman dezvoltă o țesătură narativă mai sofisticată, cu întoarceri în timp în copilăria Maiei, dar și cu proiecții în viitor, cu povești de familie, dar și cu presupuneri și zvonuri, cu nenumărate ochiuri și mai multe straturi – asemeni unei feșe de tifon.

Pe de o parte, este un roman de atmosferă al spitalului comunist (cum nu știu să se mai fi scris la noi), un spital care oferă imaginea în mic a țării pe final de comunism (cu acte de eroism, lipsuri, concesii). Totodată este și romanul orașului Deva al anilor ’80, cu urbanistica și mitologia cetății, un oraș situat nu foarte departe de graniță, unde comerțul cu iugoslavii oferea penuriei comuniste mici compensații materiale, dar unde și tentația fugii din țară era mai puternică.

Este un roman erotic în măsura în care spitalul („o insulă suspendată între sex și moarte”) întreține o serie nesfîrșită de acuplări, adultere și partuze între doctori și asistente, un circuit sexual intraspitalicesc cu reguli, ierarhii și caste asemeni unui complicat ritual colectiv deopotrivă de inițiere, avansare și supraviețuire – cel mai pregnant personaj fiind doctorul Negru, deopotrivă chirurg de geniu și fantele absolut al spitalului, cel care salvează și inițiază, al cărui eroism profesional și magnetism masculin o copleșesc pe Maia, mai mult decît o fată, dar încă nu femeie.

În chip firesc și necesar, este și un roman al bolii și al morții, în mod special al avortului ilegal (romanul decrețelelor), ceea ce îi dă și o notă politică – din acest punct de vedere, Înălțarea la Ortopedie fiind echivalentul literar al filmului 4, 3, 2 (dacă filmul lui Cristian Mungiu este drama procedurii avortului, romanul Simonei Sora este o elegie a fetusului).

Într-o oarecare măsură, este și un roman al literaturii: pe de o parte al scrisului (Maia scrie protocoalele operațiilor reflectînd în acelați timp la natura literaturii și la relația scriitorului cu viața scrisă), dar și al unei schimbări de paradigmă în acel deceniu: tînăra soră medicală citește cîțiva scriitori optzeciști (nenumiți, dar identificabili) și găsește în experimentele lor narative și lirice, spre nedumerirea doctorilor din altă generație, o aderență mai bună la realitatea acelor ani decît „literatura complezenței” predecesorilor.

Însumînd toate aceste caracteristici, romanul este unul al (trans)formării, al maturizării traumatizante a Maiei, tînăra soră medicală pasionată de literatură și pînă de curînd virgină în spitalul de provincie din comunism, anchetată, în urma unei stranii suite de acte circumstanțiale, pentru clarificarea unui avort ilegal, asta în timp ce cochetează cu ideea fugii din țară.

Un coming of age pe toate planurile al tinerei fete luate pe sus de viață (confuzia potențialei defectări, euforia inițierii sexuale, șocul morții induse), confruntată brusc cu sensurile identitar/existențial/profesionale ale complezenței în comunism: „Învățase să nu gîndească decît ce putea spune, să nu spună decît ce putea vedea cu ochii ei și mai ales să nu vorbească decît despre ce văzuse cu adevărat”. Mai dramatic, mai complex și mai ambițios decît perechea sa (deși compararea nu are neapărat relevanță), Înălțarea la Ortopedie conține, în ciuda unor anumite redundanțe, cîteva scene absolut memorabile (momentul de apropiere al Maiei de fetusul fără viață este copleșitor prin tragism, frumusețe și profunzime).

Cum afirmam și săptămîna trecută, Simona Sora impresionează prin acest diptic romanesc al complezenței – cuvînt/principiu ale cărui sensuri radiază asupra celor două romane în oglindă, plasate în contexte culturale-istorice diferite, fiecare reflectînd cîte o mare dilemă morală: a curma o viață înainte de a începe (fetusul ca musafir al vieții) vs. a încerca să salvezi o viață înainte de a sfîrși (bătrînul ca musafir pe viață). Un remarcabil roman în doi timpi care merită să aibă un destin și dincolo de granițele literaturii noastre.