Anamneze și alte întîmplări de călătorie

8 februarie 2023   Carte

● Cătălin Cioabă, Scrisoare din Tenerife. Povestea unei călătorii dincolo de închipuire, cu fotografii de Anamaria Mareș, Cristina Cioabă și Cătălin Cioabă, Editura Humanitas, 2022.

 Iulian Comănescu, Medina infinită. Călătorii la întîmplare și întîmplări de călătorie, cu fotografiile autorului, Editura Humanitas, 2022.

Pe Cătălin Cioabă îl știu din cu totul alte contexte publicistice decît cel despre care voi vorbi aici. Sînt un mare iubitor al cărților de călătorie, căci – nu-i așa? – despre ceea ce nu prea putem face în realitate pe cît de intens ne-am dori, scriem sau citim. Și, slavă Domnului, în ultimii ani am așezat pe raft destule eseuri on/about the road cu semnături autohtone, multe cu certe valori literare, ceea ce ne reamintește că avem o tradiție a genului, excelent sintetizată critic de Mircea Anghelescu nu demult. Atent mereu la ultimele apariții, așadar, am fost surprins să găsesc o carte cu un asemenea subiect la autorul unor volume „serioase“ despre Heidegger și Wittgen­stein și la traducătorul scorțos de filosofie germană. Demersul său, însă, e tot unul filosofic, pentru că Scrisoare din Tenerife. Povestea unei călătorii dincolo de închipuire nu e doar despre un exotic voiaj „părintesc“ alături de soție în țara de adopție a fiului, ci și prilejul (era să zic „mai ales prilejul“) unor experiențe intelectuale. Autorul extrage mai mereu din peisaje, întîlniri, degustări, excursii și contemplații frînturi de esențe ideatice sau, dacă nu face puțină filosofie, trimite măcar la referințe similare.

După modelul clasic al unei epistole imaginare (marcate prin adresarea către un presupus cititor), micul volum al lui Cătălin Cioabă caută să redefinească semnificația lui acasă, în contextul unor locuiri temporare în varii orașe ale lumii. Luat în posesie, cunoscut de-aproape, umplut de prezența proprie, orice loc străin devine în final un acasă, după cum orice călătorie se transformă, în opinia autorului, într-o mișcare între două locuri familiare. Detestînd turismul care doar punctează neutru pe hartă pentru simpla delectare (sau eventual pentru aducerea de like-uri pe rețelele sociale), Cătălin Cioabă crede că „un loc în care ai călcat, dar n-ai locuit e doar o coordonată iluzorie, cu un conținut mult prea precar, precum gara în care trenul nu oprește. La drept vorbind nu poți călători decît dinspre un acasă către un alt acasă, orice altceva este doar o iluzie inerentă deplasării în spațiu“. 

Pe această teză se construiește relatarea celor cîteva incursiuni în „paradisul vacanțelor“ europene, punctînd de fiecare dată ineditul cîte unui loc care, treptat, e împropriat cultural și personal din cît mai multe perspective. De la faptul că arhipelagul din vestul Africii e numit încă de la Homer Insulae Fortunatae (Insulele Fericiților), că a trecut apoi, datorită animalului venerat de băștinași, în Canariae Insulae (Insulele Cîinilor) și de la faptul că ajungerea acolo a presupus un zbor pe deasupra pustietății Saharei, autorul se plimbă și chiar locuiește la propriu în Tenerife. Explorează trasee montane, zăbovește cîteva zile în case ale nativilor din cătune izolate, ajunge pe buza unor vulcani sau stînci renumite, rulează pe șosele alpine, se plimbă prin porturi, orașe, păduri, plaje, lagune, parcuri și grădini, degustă bucătăria locală, descoperă vestigii ale strămoșilor guași și se confruntă cu alteritatea absolută în ce privește clima, oamenii și peisajele. 

De remarcat e că, reținut, auster și concentrat, discursul său iese frecvent din obișnuitul unei simple intenții descriptive, eventual prolixe, împănate de mirări zgomotoase sau hiperbolizări generate de analogii și paralele cu alte locuri declarate drept acasă. Vizibil inclusiv în dimensiunea voit modestă a cărții (în deplin contrast cu anvergura distanțelor parcurse)|, lucrul se datorează, cel mai probabil, dispoziției predominant reflexive a unui autor care a stat aproape timp îndelungat de texte filosofice „tari“, care i-au setat într-un anume fel modul de a scrie și de a ordona ideile. Astfel, în preajma Marelui Vulcan, El Teide, varietatea geomorfologică a pietrelor declanșează un gînd despre „devenirea întru ființă“; ploaia ambiguă de pe culmile Munților Anaga trimite la analitica semantică a propozițiilor de la Wittgenstein; un popas în orașul Fuerteventura îi amintește de exilul lui Miguel de Unamuno și de eseurile sale religioase; un vers din García Lorca, o afirmație a lui Alexander von Humboldt sînt, iarăși, cîteva din desele „stații“ intelectuale ale acestui eseu vagant despre un sejur de 14 zile pe pămînturile afro-spaniole. 

Format într-o țară socialistă („Coreea de Nord a Europei“, înainte de 1990), din care nu se putea ieși decît visînd, Cătălin Cioabă gustă călătoria ca pe ocazia supremă de a vedea dacă locurile visate chiar există aievea. Și încă, de-a vedea dacă nu cumva faptul că le-a vizitat prin experiențe atît de intense nu le-a transformat în momente de anamneză: „Nu mai fuseserăm oare acolo deja de două ori, fără să fim?“. Mulțimea de fotografii minunate care însoțesc textul cărții contribuie din plin la această senzație de vis devenit realitate, una, paradoxal, foarte cunoscută.

Conectare și planare

Cu totul altfel decît la Cătălin Cioabă stau lucrurile în cartea de călătorie a lui Iulian Comănescu. Antreprenor, jurnalist și specialist în imagine, autorul are o altă direcție de abordare a itinerariilor parcurse și a experiențelor pe care le-au presupus. Pornind tot de la un demers filosofic (mitul platonician al peșterii), autorul nu vizează vreun înțeles gnoseologic al călătoriei, dimpotrivă. E importantă confruntarea cu realitatea proiectată inițial doar ca o umbră pe perete, desigur, dar mai importantă e ieșirea din rutină, eliberarea de „întuneric“, „dezlănțuirea“, privitul în jur. „A cunoaște lumea la întîmplare e neprețuit, fiindcă nu presupune căutarea unor confirmări. Și tocmai lipsa unui vis director ne face mai expuși la lucruri și, în cele din urmă, mai bogați“. Lăsîndu-se, deci, la voia întîmplărilor (deloc anticipate sau pregătite minuțios, toate călătoriile descrise în carte sînt rodul unor fortuite însoțiri „de serviciu“, fie ale autorului, fie ale soției), personajul-narator „nu vînează nici un vis“, doar face „eforturi de conectare cu diferite locuri“, se miră, se entuziasmează, își testează limitele în a se dezgusta, a rîde, a critica sau a admira, încercînd să rămînă peste tot onest în ceea ce relatează. „Dacă există un numitor comun al lucrurilor din această carte“, afirmă el, „ăsta e un fel de planare cu picioarele, după cum te duce vîntul“.

Exact asta e Medina infinită, o antologie de povești absolut captivante din varii locuri ale pămîntului: Maroc, Republica Moldova, Israel, Ungaria, Albania, Belgia, Anglia, Armenia, Italia, Turcia. Iar în toate „planarea cu picioarele, după cum te duce vîntul“ mai are un corolar, la Iulian Comănescu: umorul și savoarea analogiilor comice. Întîmplările hazlii sînt nenumărate în carte, cum nenumărate sînt ocaziile de a sublinia ineditul vizual (fotografiile completează spectaculos textul) și misterul exotic al multora dintre destinații. În Basarabia sînt nunțile cu dedicații muzicale și toasturi, limbajul pitoresc al oamenilor, omniprezența femeilor frumoase, a băuturii și a politicii ruso-române. În Armenia se regăsesc confirmate la tot pasul bancurile cu Radio Erevan și ambiguitatea contururilor din lucruri, portrete și evenimente. Antalya turcească „este un Disneyland pentru adulți, de dimensiunile unui județ“, unde „toate hotelurile care se respectă încearcă să vîndă o ficțiune, o replică, o butaforie, fie ea Thailanda, Roma antică deja pomenită sau Titanicul“. În Rabatul marocan, negociatul cu vînzătorii se dovedește dificil (nici nu știi ce ar trebui negociat – „lucruri de piele, pălării de paie, tingiri, tobe de lut pentru copii și niște chestii multicolore între ștergare, cearșaf de plajă și cravatele lui Rareș Bogdan“), astfel încît, între varii discount-uri, cumpărătorul s-a trezit cu un rucsac plin de sandale. 

În Ierusalim, creștinismul amestecă kitsch-ul cu legenda, paradoxurile și adevărurile creștine (mahrama Sfintei Veronica e precursoarea ready-made-ului postmodern de genul Andy Warhol, Via Dolorosa e în cartierul arăbesc, iar Biserica Sfîntului Mormînt e construită pe locul Calvarului, adică al opririlor 10-14 din Drumul Crucii). La British Museum, în Londra, se poate vedea cum un divorț (al lordului Elgin) a dus la înstrăinarea cvasi-definitivă a bucăților din Partenonul atenian. În Veneția, karaoke se dovedește a fi „o muzică între prieteni, făcută așa cum se făcea înainte de inventarea gramofonului“, iar nu ca la noi, românii, „a zbiera fals chestii patetice după ce te-ai făcut praf“. 

În Erevan, străzile sînt o succesiune de stîncă-groapă, cam la fel cu alternanța blagiană deal-vale, oamenii fie nu vor să recunoască, fie chiar nu au auzit de Radio Erevan, și cînd, în sfîrșit, tîrziu în noapte, se pare că indicațiile te-au dus la presupusa clădire a renumitei instituții media, „prin sticla ușilor se zărea o tigaie Zepterian“. Și cel mai bine se poate testa persuasiunea propagandei de orice fel vizitînd în tur ghidat orașele Palestinei, în același timp cu cele ale evreilor de după zidurile care delimitează zonele arabe de cele ale celorlalte comunități etnico-religioase din vecinătate. Deloc în cele din urmă, o stabilire „definitivă“ în Bruxelles cu familia nu înseamnă neapărat că „te-ai ajuns“, dimpotrivă, mai sînt multe lucruri de învățat, de trecut, de suferit.

Metafora din titlul volumului lui Iulian Comănescu se potrivește perfect în­tîmplărilor variate din el. Medina e în Maroc ceea ce s-ar numi oriunde în altă parte Orașul Vechi – un imens bazar înconjurat de ziduri antice sau medievale, unde, pe traseele lui întortocheate ca niște meandre colorate, poți vedea orice, unde nu știi niciodată ce te așteaptă, pe cine vei întîlni și cu ce te vei alege. O „medina infinită“ este orice pornire la drum, căci nimeni nu garantează răsfățul sau satisfacția. Pornit dintr-o peșteră a lui Platon afară, orice călător are încă „ochii plini de întuneric“ și rămîne adesea confuz în confruntarea cu lucrurile ale căror umbre i-au servit drept adevăr. Nu „ajungerea“ contează, în opinia autorului, nu destinația e scopul, ci însuși drumul. În acest sens, „întîmplările de călătorie“ nu sînt altceva decît ceea ce par – niște surprinzătoare întîmplări.

Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Efectul îndelungat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.

Mai multe