Amorul conjugal

● Alberto Moravia, Amorul conjugal, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone, Colecția „Biblioteca Polirom”, Editura Polirom, 2010.

Amorul conjugal e o carte mai de tinereţe a lui Alberto Moravia, apărută în primii ani după Al Doilea Război Mondial, pe vremea cînd scriitorul era abia la prima „conjugare“. Viaţa avea să-l mai „conjuge“ de încă două ori – aşa că tema poate fi socotită una de predilecţie la acest scriitor, pe care, iată, nu numai socio-politicul l-a făcut om. De fapt, în 1990, cînd avea să moară, Moravia lăsa în urma sa nu doar o faimă de antifascist făţiş pe vremea fascismului şi nu doar nişte ani buni de deputăţie în Parlamentul European, ci şi un ultim volum de proză „conjugală“, apărut chiar în acel an al morţii, volum pe care Editura ART l-a tradus (în 2007) sub titlul Cum să trăieşti cu o soţie necredincioasă. Grăitor, zic eu. 

Cu Amorul conjugal ne aflăm, ca poveste, în 1937, în Toscana rurală, unde un anume Silvio Baldeschi, căsătorit de nici un an cu o anume Leda, impune brusc un regim de castitate pentru a scrie o povestire – de înaltă artă – despre ei şi căsnicia lor. După aproape 100 de pagini, aflăm că textul lui Silvio Baldeschi e gata, că are (bineînţeles!) cam 100 de pagini şi că se numeşte (cum altfel!) Amorul conjugal. Nu ne ia ameţeala de la aceste potriveli (ne-am obişnuit de la Gide cu ele), dar ne întrebăm ce o să mai urmeze, fiindcă, pînă la sfîrşitul cărţii noastre, ar mai fi încă 100 de pagini. Păi, urmează două lovituri de graţie. Una: că soţia-muză îşi înşală soţul cu bărbierul acestuia. Cealaltă: că Amorul conjugal al lui Silvio Baldeschi e un text slab, de diletant veleitar, lucru pe care Amorul conjugal pe care îl citim, şi care spune povestea „de atelier“ a celui dintîi, îl contrazice cu un şarm şi o inteligenţă nesfîrşite.