Amintiri fără ideologie

● Diana Bădica, Părinți, Editura Polirom, 2019. 

Cînd, pe la jumătatea anilor 2000, au început să apară amintiri polemice despre comunismul „roz“ (de pildă Cartea roz a comunismului, coordonator Gabriel H. Decuble, Iași, 2003), faptul a putut să le pară unor critici mai în vîrstă indiciul unei generații lipsite de responsabilitatea memoriei, adică de obligația morală a unei atitudini anticomuniste. Lucrurile nu erau așa grave, generația 2000 de prozatori nu a schimbat în mod radical macazul politic al literaturii române, în general conservatoare, precum se știe. Amintirile polemice ale scriitorilor douămiiști militau doar pentru o memorie mai cuprinzătoare, care să depășească blocajele create de dirijismul ideologic într-adevăr excesiv al anilor ’90. Dar scriitorii douămiiști nu au scăpat nici ei de o capcană. Străduindu-se să arate cît de mult se înșelaseră intelectualii nouăzeciști în instrumentalizarea politică a anticomunismului, au făcut uneori un scop în sine din această demonstrație de libertate. Și a rezultat acea literatură pe care o numim „postcomunistă“ deoarece pare că singura ei ambiție este să evoce comunismul cu inteligență și ironie și să-l tot explice, decomplexat, la nesfîrșit. Or, cum bine spunea Marx (mi se pare drăguț să-l citez aici!), problema nu e să înțelegem lumea, ci să o schimbăm. Adică problema comunismului s-ar putea să nu fie că nu e evocat destul de critic și ironic, ci că nu e depășit, descris în termeni lipsiți de ideologie, care să ne ajute să ieșim cu bine din el.

Cine știe, poate că asta se întîmplă deja cu ajutorul unor autori apăruți printre douămiiști, dar cu aspect mai stingher, pentru că nu participă la bătăliile estetice care ne încălzeau pe toți acum aproape douăzeci de ani. Mă refer la prozatori ai traumei personale precum Florin Irimia (cu prozele din Misterul mașinuțelor chinezești) și Diana Bădica, prozatoarea despre care scriu aici. Romanul Dianei Bădica apărut anul acesta se numește Părinți și vorbește despre copilăria și adolescența unei fete în anii ’80 și ’90, dar mai ales despre fragila alcătuire a unei familii care se destramă în urma unei nenorociri pe care nu poate să o depășească. În urma morții fiului cel mic, Florinel, născut cu grave probleme de sănătate și îngrijit cu multe sacrificii în cei doar trei ani de viață, mama și tatăl fiicei rămase singure, Ioana, nu reușesc să mai fie o familie adevărată. Povestea e spusă de către Ioana, iar amestecul de naivitate a copilului de atunci cu răceala ironică a naratoarei mature face mare parte din reușita cărții, umorul detașat cu care poate să povestească cele mai crude întîmplări, întotdeauna convingător. Fiind actori într-o tragedie veritabilă, părinții nu mai observă drama prin care o fac să treacă pe fiica lor, tratînd-o cu o indiferență jignitoare, modelîndu-i o personalitate interiorizată și duplicitară, puternic reprimată, încă din primii ani. Ea va fi o elevă foarte bună și un copil ascultător, dar și o făptură bănuitoare, ascunsă, care inspectează cu răceală tot ceea ce i se oferă atenției și nu realizează legături afective cu ușurință. De aceea, stîngăciile, inadecvările, greșelile părinților ei apar mereu comice, deși ele produc urme severe. Din același motiv, suferința fetiței va fi cu atît mai profundă cu cît ea nu se poate exprima decît indirect, după mecanismul cunoscut al traumei. Moartea și înmormîntarea fratelui ei sînt „înțelese“ de către Ioana abia atunci cînd descoperă, într-o gheretă de lîngă tomberoanele cartierului ei, cadavre de pisici ucise de tovarășii ei de joacă, un fel de cimitir al inocenței: „De ce tăcusem? Prietenii mei de ce tăcuseră? Cu toții aveau să ajungă părinți într-o zi“.

Cartea conține un tablou convingător al epocii istorice pe care o panoramează și care obsedează mare parte din literatura noastră de azi. Dar mi se pare că ritualurile vieții cotidiene dinainte de 1989 (defilarea de 1 Mai, spectacolele lui Păunescu, Daciile cu numere pare/impare circulînd în week-end-uri alternante etc.), ca și emblemele hazlii ale anilor ’90 (American Cola, comerțul mărunt de parter de bloc, cadourile electorale de la PDSR ținute în casă la mare cinste etc.), fără a-și pierde pitorescul, nu ocupă locul central în roman și nu epuizează semnificația acestei rememorări optzecist-nouăzeciste, deoarece mai important e procesul de creștere și maturizare al unei fetițe. Trauma personajului este mai profundă decît faptul că a fost contemporană cu o revoluție; de altfel, în mod semnificativ, căderea lui Ceaușescu e aproape trecută cu vederea, în timp ce moartea lui Florinel în iulie 1990 ritmează clar narațiunea. Pentru că, s-ar zice, viața nu este despre ce mărci de haine cumperi, ba poate nici chiar despre ce partid votezi, ci despre ceva mai dureros, care nu poate fi înfruntat direct. E o lecție aici. 

Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.