Amigdalita lui Tarzan

● Alfredo Bryce Echenique, Amigdalita lui Tarzan, traducere din limba spaniolă şi note de Lavinia Similaru, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2010.

Tarzanul din titlu e numele de alint al unei femei, iar amigdalita cu pricina e o vorbă de dînsa inventată pentru a numi o perioadă a sa de teamă şi deznădejde („prăbuşirea mea interioară“). Ca an al declanşării amigdalitei, ne aflăm în 1982; ca loc, într-un Salvador răscolit, cu bombe, morţi şi dispăruţi; iar ca – să zicem aşa – corazón, sîntem în plină poveste a unui amor frumos şi straniu, temperamentos în stil latino, dar şi globetrotter-ist, început în pragul ’68-ului parizian şi oprit într-un ’97 american. Ea, Tarzan(a), are un nume splendid (Fernanda María de la Trinidad del Monte Montes), coboară cu pas încrezător dintr-o familie salvadoriană înstărită, primeşte educaţie în SUA şi într-un pension elveţian, după care descinde, luminoasă, la Paris; se va îndrăgosti de el cînd el e căsătorit, apoi se va căsători cînd el a rămas singur şi o vor ţine tot aşa, într-o pătimaşă defazare amoroasă, pe fundalul unei neîncetate schimbări de decor, de ocupaţii, de stări etc. Se întîlnesc la răstimpuri, în diferite formule şi pe diferite continente, dar păstrează destul de strîns legătura unul cu altul prin acele superbe, fabuloase obiecte retro numite scrisori. Amigdalita lui Tarzan e, aşadar, un roman în bună măsură epistolar şi găzduieşte o proză fastă, de maestru sud-american (peruan, mai exact), iute lunecoasă în digresiuni, după logica unei dezordini profund îndrăgostite. În această logică, depunerea unui buchet de flori la un semafor din Paris e un gest – veţi vedea – cît se poate de firesc.