Amestecuri ficționale

● Ion Vianu, File din arhiva indiferenței, Editura Polirom, 2021.

Cîteva cuvinte-umbrelă sînt semnificative pentru mecanismele narative ale lui Ion Vianu. Ele se regăsesc chiar în unele dintre titlurile cărților sale și dau seama de un anume mod de a concepe ceea ce autorul sclipitorului eseu din Amor intellectualis ar numi „literatură”: caiete, foi volante, arhivă, paramnezii. E vorba de un amestec de biografeme, reflecții general culturale, mitizări psihanalitice, memorialistică discret deghizată, epistolar potențial și pură ficțiune. Fragmentarismul polimorf e cel care domină, pentru că proza sa dezvoltă un discurs original, în spectrul de gen de la noi, adică un epic lipsit de rigoare cronologică și de obsesia mimesis-ului prea denotativ, dar înțesat de sapiențial, de evocare retro, de oniric și de experiențial din zona expresionismului bine dozat. El însuși a dezvăluit-o, cînd a încercat să definească paramneziile: „închipuiri luate drept amintiri, amestec de închipuiri cu amintiri”. File din arhiva indiferenței (din nou, iată! – file, arhivă) nu face excepție stilistică: e un diptic ce reunește două dintre romanele sale mai vechi, Paramnezii (2005) și Necredinciosul (2008). Puse laolaltă între aceleași coperți, cele două texte recomandă cel mai convingător genul prozastic ambiguu de care vorbeam mai sus.

În primul roman avem de-a face cu notații cvasi-diaristice extinse pe șaisprezece capitole, aparent fără legătură între ele, ca și cum ar fi niște schițe separate. Întîlniri cu unii dintre cei trecuți dincolo (tatăl, un prieten mort în detenția comunistă, cîțiva alpiniști care și-au asumat fatalitatea cucerii unei înălțimi) și cu cîteva personaje pitorești, pe fondul unor „sincope” tanatice, al unor ședințe de psihoterapie și al unor amintiri puternice dau substanța acestor însemnări de întinderi și conținuturi variate. Patru tipologii exotice se desprind, între altele, din paginile romanului: G., un negustor de vinuri rafinat, incapabil să împace bucuria vieții cu spectrul imprevizibil al disperării și al morții; Djamil, un bătrîn savant cosmolog de origine nord-africană, devastat de homosexualitate reprimată, de cinism social și de agnosticism programatic; Adolphe, tînărul discipol al lui Djamil, marcat iremediabil de întîlnirea fizică și intelectuală cu maestrul său; Socrate, un copil supradotat, cu posibilitatea unui strălucit viitor. România ante- și post-Revoluție, timpul, dispariția, despărțirea, călătoria, credința, posibilitatea unui destin și a unui „dincolo”, mitologia biblică, exilul, corespondențele onirice sînt tot atîtea teme de reflecție pentru un narator îmbibat de scepticism metafizic și imense acumulări livrești (că veni vorba, Regele David dansează e un splendid eseu despre valențele existențiale ale lecturii). Toate stau sub semnul aceluiași mecanism montaignesc de aglutinare a ceea ce se scrie și se raportează la sine, la realitate, fiindcă, de la un moment încolo, ceea ce contează nu mai e clipa de față, ci indiscernabilele din spectacolul „cinematografului interior”: „Nu visăm numai cînd visăm. Unele dintre faptele noastre sînt vise. Unele fapte ce ni se par inutile, chiar absurde”; „Sînt făcut din acele resturi, din zdrențele întîmplătoare a ceea ce s-a petrecut cu mine într-o zi, ele se vor desface, ca și trupul meu. Printr-o minunată întîmplare ce se numește prezent, zdrențele, resturile rămîn împreună. Acest lucru, improbabil, inutil, unirea resturilor, se numește viață. Poate că mă amăgesc, e o iluzie; sigur e o iluzie”.

Al doilea roman continuă atmosfera rarefiată a decorului elvețian din primul (munte, lac, orășel cochet de vile), dar e mai coerent narativ. Pus sub semnul amoralismului absolut (tradus printr-o „răceală” existențială programatică), el pare un fel de upgrade la Gide, cel din Pivnițele Vaticanului, și deopotrivă la Dostoievski, cel din Însemnările unui nebun. Abia acesta confirmă sensurile indiferenței din titlul dipticului, căci personajul, un fost funcționar de bancă devenit confesor, descoperă într-unul dintre prietenii săi un alter ego, o oglindă, un dublu care-i bulversează toate valorile. Ambii, medic și pacient, presupus bolnav și potențial vindecător, trec prin experiența nihilismului, a ataraxiei, a singurătății, a alcoolismului cronic, a erotismului vagant și a sinuciderii. Prelungita lor ședință de psihanaliză (nu e clar, pînă la urmă, cine pe cine tratează) se transformă într-o uriașă povestire izvorîtă din gura unui necredincios al zilelor noastre. A nu face nimic, a trăi din stipendii și din extorcarea informațiilor despre ceilalți, a duce sexualitatea la ultimele ei limite (inclusiv aceea a morții) sînt multă vreme scopurile vieții celor două personaje. Chiar dacă, în final, o radicală schimbare de curs pare să așeze lucrurile în convenționalul eticii de familie, naratorul încă interoghează natura întunecată a omului contemporan. „Aparțineam, unul și altul, rasei necredincioșilor, a curvarilor, a celor ce iubeau fără plăcere, se apropiau de femei numai pentru a-și dovedi că erau liberi, că nimeni nu va reuși să-i înlănțuie. Știam de mult, fără să-mi fi mărturisit, că nimic nu poate să schimbe firea unor astfel de bărbați, pînă la sfîrșit.”

Amestec de epic și gnomic, de diaristic și ficțional, de glose și proză, cu dense inserții psihanalitice, File din arhiva indiferenței decupează un perimetru imaginar inedit, am spus-o deja. Chiar dacă reprezintă o reeditare, paramneziile lui Ion Vianu își păstrează aura de spectacol stilistic și intelectual.

Adrian G. Romila este scriitor. Cea mai recentă carte: Efectul întîrziat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.