Amestecuri & întorsături

● Lucian Boia, Românii și Europa. O istorie surprinzătoare, Editura Humanitas, 2020.

Cei familiarizați cu opera lui Lucian Boia (n. 1944), în special cu cărțile sale recente dedicate istoriei naționale (Cum s-a românizat România, De ce e România altfel?, În jurul Marii Uniri ș.cl.), nu vor găsi în sinteza de față prea multe lucruri noi. Dar aceasta are meritul de a fi scurtă și cuprinzătoare, limpede și accesibilă (pentru orice elev, spre exemplu) și, mai ales, agreabilă pentru cei interesați de adevărul istoric, nu de imaginea vreunui excepționalism românesc. Pentru aceștia din urmă, sinteza de față, care urmărește parcursul european, cît se poate de inedit, al societății românești, este destul de incomodă, oricum plină de paradoxuri.

Într-un moment al căutării disperate (și ignorante) de conectare cu originile nobile dacice, Lucian Boia susține că am putea fi, în termeni culturali, cel mai amestecat popor din Europa. În Evul Mediu, prin adoptarea catolicismului și a latinei ca limbă de cultură, deci „în sens cultural, singurul care contează în materie de civilizație, ungurii se prezentau mai latini decît românii”, afirmă istoricul, înainte să facă sinteza formării și evoluției limbii române, o limbă de origine romanică, dar primind atît de multe împrumuturi (slave, maghiare, grecești, turcești, franțuzești și, mai nou, englezești) și într-un timp relativ scurt, încît „nici una dintre celelalte limbi ale continentului nu atinge un asemenea grad de diversitate”. Asemenea vocabularului, bucătăria fiind un alt exemplu de mare amestec.

„Caruselul modelelor” se numește capitolul, spectaculos în sine, unde Lucian Boia trece în revistă paradoxul poporului latin prin limbă, dar aflat secole întregi sub influența culturii slave, cu multe „întorsături de civilizație” cauzate de sentimentul de inferioritate („cultura românească a fost într-o vreme un fel de anexă a culturii bulgare sau, într-un plan mai general, a ortodoxiei balcanice”), îndeaproape susținut de spiritul de imitație, complexe care au făcut să trecem prin descoperirea tîrzie a latinității noastre (după 1600), prin perioada fanariotă (tot secolul al XVIII-lea), apoi prin abandonarea modelului greco-turcesc și descoperirea civilizației occidentale „grației ocupației rusești” (după 1806, în contextul războaielor ruso-turce), cu o primă și masivă influență franceză, mixată cu cele germane, italiene și chiar belgiene (în perioada pre/post-pașoptistă), urmată apoi de o întoarcere spre Răsărit odată cu regimul comunist impus cu forța de sovietici („societatea românească, nu toată, dar o bună parte din ea, s-a adaptat atît de bine acestui sistem adus din afară”) și de rusificarea din anii ʼ50, continuată cu alunecarea înspre naționalismul ceaușist de inspirație asiatică, pentru ca astăzi (după ce secolul al XIX-lea românesc a dus lipsă de anglofili) influența engleză să transforme, „în planul cultural și al comunicării” cea mai francofonă țară a Europei: „Eram pe cale, cîndva, să ne orientalizăm, în variantă turcească; acum ne americanizăm”.

În chestiunea minorităților, lucrurile sînt și mai amestecate (și mai triste, din cauza antisemitismului din anii ʼ30 și a discriminării continue a țiganilor), concluzia fiind că, după ce statul național și-a îndeplinit misiunea de omogenizare etnică și culturală („în România Mare e prezentă, prin minoriăți, aproape întreaga gamă etnică și culturală a continentului”), regimul comunist a uniformizat masiv societatea românească, a cărei modernizare fusese realizată, în mare parte, de „străini”: învățămîntul general și cel medical, arhitectura citadină, infrastructura transporturilor, jurnalismul ș.a.

„Ne federalizăm?” este capitolul care îi va inflama pe mulți. „Imaginea unei Românii cît mai unitare cu putință este astăzi la fel de prezentă. De vreo formă de federalizare nici nu poate fi vorba, însă proiectul unei regionalizări «moderate», recomandat și practicat în UE, nu pare a-i entuziasma pe români. De fiecare dată se întrevede spectrul dezmembrării, începînd, desigur, cu Ținutul Secuiesc [...]. Dar s-ar putea ca într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, România să se spargă, nu prin vreo agresiune externă, nici din pricina ungurilor, ci din motive strict interne, cît se poate de românești”, mai spune Lucian Boia exprimînd gradul de dezvoltare decalat și dezechilibrat dintre regiunile țării.

Sinteza se încheie cu „Experimentul Dragnea”, ale cărui merite, afirmă istoricul, sînt încă și mai impresionante decît ale lui Ceaușescu, care preluase puterea de la Dej, întrucît „Dragnea aproape că reușise să impună o dictatură în plin regim democratic”, dovedind predispoziția noastră, deprinși de secole cu arta supunerii, la derivele totalitare. „Românii sînt ceva mai puțin occidentalizați decît România... Ne vom occidentaliza oare pînă la capăt? Poate că nici nu mai are rost să ne punem o asemenea întrebare. Nici Occidentul nu mai e ce-a fost”, încheie Lucian Boia.