Amărăciuni din copilărie

● Florin Irimia, Misterul maşinuţelor chinezeşti, Editura Polirom, 2017. 

Dacă ar fi să fac un Top 10 al celor mai bune cărţi de ficţiune de la noi despre copilărie (în sensul larg, inclusiv al adolescenţei şi formării), îmi dau seama că n aş avea cine ştie ce dificultăţi de selecţie, întrucît cam atîtea sînt cu totul. Impresia e că s-a scris mult despre copilărie, mai ales din 2004 încoace, odată cu generaţia lansată de colecţia „Ego Proză“ a Editurii Polirom, dar în afara unor povestiri (scrise de Florin Lăzărescu şi de ceilalţi colegi de generaţie antologaţi de mine în Best of. Proza scurtă a anilor 2000) şi a textelor răzleţe publicate prin varii volume tematice colective (de la Cartea roz a comunismului la Primul meu porno), într-o listă a noilor cărţi ale copilăriei aş pune, cronologic şi la o primă strigare (deci e posibil să fi lăsat ceva pe dinafară), aceste titluri: Exuvii de Simona Popescu (1997), Muzici și faze de Ovidiu Verdeş (2000), Dincolo de frontiere de Sorin Stoica (2002), Tinereţile lui Daniel Abagiu de Cezar Paul-Bădescu (2004), Cum mi-am petrecut vacanţa de vară de T.O. Bobe (2004), Băiuţeii de Filip Florian şi Matei Florian (2006), Fata din casa vagon de Ana Maria Sandu (2006), Caiet de desen de Adrian Chivu (2008), În spatele blocului de Mara Wagner (2017) şi Copilăria lui Kaspar Hauser de Bogdan-Alexandru Stănescu (2017). Cărţi, din fericire, foarte diferite între ele – ca perspectivă, stil, ton şi, fireşte, valoare –, care ar merita cîndva să inspire un studiu critic mai amplu.

Aflat la a patra carte, Florin Irimia (n. 1976) revine cu acest, să-i zicem, roman indirect alcătuit din patruzeci de proze / secvenţe narative, care-şi face loc cu uşurinţă în lista cărţilor de mai sus, fiind, probabil, cea mai întunecată dintre ele (deşi nici acelea nu sînt toate sau integral voioase, şi acelea conţin traume, bătăi, divorţuri, morţi). Cele patruzeci de proze ale cărţii lui Florin Irimia, deşi n au o dispunere cronologică, sînt toate la persoana întîi şi împart acelaşi narator, în vîrstă de fix patruzeci de ani, al cărui nume, Florin, îl aflăm abia la finalul cărţii. Identitatea de nume a naratorului şi a autorului are schepsisul ei, dar este, în opinia mea, un procedeu mult prea bătut (cumva nu mai are „haz“) şi care necesită din partea autorului – altfel, în mod inutil şi naiv –, un preambul/avertisment plictisitor (al cîtelea?) despre relaţia de infidelitate dintre ficţiune şi biografie. (O construcţie, încă şi mai vanitoasă auctorial, în care să se fi jucat puţin cu perspectivele – deopotrivă narative şi temporale – aşa cum a făcut-o, de pildă, David Vann în splendida şi totodată insuportabila Legendă a unei sinucideri, ar fi fost mult mai interesantă şi ar fi scăpat de prezumţia de biografism.)

Protagonistul, tizul autorului, aşadar, se află la un prag critic, vîrstă rotundă la care simte nevoia acută de a se întoarce în trecut, la locul „crimei“. Cum scrie şi Mircea Cărtărescu pe coperta a patra a cărţii, e vorba de căutarea obsedantă a traumelor originare, „a punctelor freudiene de calcifiere din propria biografie“, nu o căutare a copilăriei pierdute, ci perdante, nu o întoarcere nostalgică la vîrsta inocenţei şi beatitudinii, ci într-un trecut traumatizant. Rememorarea, tristă şi întristătoare, e o întoarcere la prima vîrstă a frustrărilor şi a confuziei („încîlceala aceea din interior“), a singurătăţii şi abandonului, a abuzului emoţional, a violenţei uneori stropite cu alcool a tatălui şi a multiplelor despărţiri de mamă (vezi şi fragmentul de mai jos). Băiatul, eroul supravieţuitor al copilăriei, creşte şi se (de)formează în preajma divorţului părinţilor săi mai mult absenţi, decît veghind asupra propriului copil afectat pe viaţă („o mare şi grăbită amputare“, „o viaţă emoţională de ciung“, spune el).

Confesive şi introspective, prozele au ca pretext decupaje din viaţa standard a unei familii (călătorii, vizite, sărbători, întîmplări aproape insignifiante în sine), dar nu se povesteşte prea mult, nu există propriu-zis un epic, episoade narative în sensul anecdotic, ci mai mult o atmosferă interioară, o oglindă plimbată de-a lungul unor stări afective. În acest sens, Florin Irimia este mai aproape de Blecher, copilăria fiind o formă de irealitate („realitate amăgitoare“, „încrengătură de iluzii şi mistificări, ajustări şi proiecţii“) populată cu multe obiecte şi personaje spectrale în felul lor, un spaţiu plin de locuri rele explorat cu stări şi simţuri exacerbate – rememorarea oferă multe proiecţii, impresii şi coşmaruri („o mare FARSĂ, grotescă, nebănuită şi cumplită“). Tînjind după afecţiunea părinţilor şi după armonia căminului, înregistrînd distanţe, indiferenţe şi abandonuri („mereu singur“), ignorat şi uneori bătut, băiatul pare lăsat pe dinafara propriei copilării, pare un figurant al propriei familii, pare orfan între părinţi.

Scrisă atent, fluent şi cu naturaleţe, uneori cu fraze lungi şi elegante (unele pasaje introspective au ceva din „aşezarea“ epistolelor), cu episoade relativ omogene şi apropiate ca valoare, unele insuportabile emoţional (tripticul de proze „Mama“, „Borcanul cu ulei“ şi „La mama acasă“ sînt centrul de greutate al cărţii), motiv pentru care nu i-ar fi prisosit ceva mai mult umor (fie şi negru), cartea de povestiri consanguine a lui Florin Irimia (ar fi meritat şi un titlu mai inspirat, apropo) este una dintre cele mai bune cărţi ale copilăriei de la noi. Una amară.

***

Florin IRIMIA
Mama (fragment)

Am pierdut-o de atîta ori pe mama, încît atunci cînd am pierdut-o de tot n-am avut deloc impresia că am pierdut-o. Chiar şi acum, cînd scriu aceste rînduri, am sentimentul că e încă aici, în dimensiunea asta a timpului, undeva prin Italia sau Elveţia, încercînd să se simtă bine sau să-i facă pe alţii să se simtă aşa. Şi dacă există o Italie sau o Elveţie pe lumea cealaltă, acum cu siguranţă hălăduieşte pe acolo. Pe acolo şi peste tot pe unde mai pofteşte, cocoţată pe o motocicletă ca aceea a lui Costin Măslin, rockerul cu nume de manelist care a iubit-o pînă au operat-o de cancer, moment în care n a mai vrut să audă de ea şi m-a sunat pe mine să vin să i-o iau de pe cap, iar eu, ca un fraier, m-am dus.

Prima dată am pierdut-o pe mama la mare, cînd aveam şapte ani. Ea susţinea taman invers, că eu mă pierdusem de ea, că eram un copil împrăştiat, uşor de distras, şi că atunci cînd, într-un tîrziu, m-a găsit, eram pe pătura unor gagici care-mi prinseseră părul în coadă, iar eu le povesteam nu ştiu ce.

A doua oară am pierdut-o cînd a divorţat de taică-meu, doi ani mai tîrziu, dar de data asta despărţirea a fost mai lungă, iar cînd am văzut-o după aceea era să n-o mai recunosc pentru că se îngrăşase, iar gura, cînd s-a întins să mă pupe, avea un miros ciudat, înţepător. Imediat după divorţ, taică-meu mi a interzis s-o mai văd, spunea că şi aşa o văzusem suficient cît să-mi ajungă pentru două vieţi, el unul aşa simţea. Eu însă am văzut-o, nu des, ce i drept, de fapt, cred că de vreo două ori numai, cînd m-a sunat acasă, unde, pînă mai ieri, fusese şi casa ei, şi m-a întrebat dacă eram singur şi dacă putea să-mi facă o vizită. „Normal că poţi să-mi faci o vizită“, ţin minte că i-am zis, „nu trebuie să mă întrebi înainte.“ Dar ea ştia mai bine. Cînd a venit, părea stingheră şi n-a stat mult, deşi o asigurasem solemn că tata nu avea să se întoarcă mai devreme de 8 sau 9 seara. Se purta de parcă s-ar fi întîlnit pe ascuns cu un iubit, cum făcuse înainte de divorţ, sau cel puţin aşa îmi spusese mie tata. La vreo două săptămîni după aceea am primit un alt telefon de la ea prin care mă anunţa că pleacă din oraş şi că „n-o să ne mai vorbim o vreme“ – nu că „n-o să ne mai vedem“, cum ar fi fost, poate, mai firesc, dat fiind contextul… N-am întrebat-o unde se duce, am uitat, cred, şi nici ea n-a catadicsit să-mi spună, dar ţin minte că, într-un fel, chiar m-am bucurat că pleca, pentru că mi se părea ciudat să ne vedem atît de rar, dar să stăm atît de aproape unul de celălalt.