Alias Grace

● Margaret Atwood, Alias Grace, traducere din limba engleză de Nicoleta şi Florin Irimia, Colecţia "Maeştrii Leda", Editura Leda, 2013.

Margaret Atwood nu poate să joace decît la categoria „seniori“: chiar şi cînd se apleacă asupra unui caz senzaţional (două crime răsunătoare din Canada anului 1843), scoate din asta un roman monumental, lat cît fresca unei epoci. Aşa e optica seniorială: întrevede în spatele oricărui meteorit crampa unei complexe şi temeinice galaxii.

Atunci, în 1843, Grace Marks (emigrantă irlandeză, 16 ani) era condamnată la închisoare, ca părtaşă la cele două crime care tocmai îngroziseră Canada. Declaraţiile ei erau însă contradictorii, iar mărturiile unor terţi aveau prea multe clişee din literatura în vogă a momentului ca să nu stîrnească şi ele unele îndoieli. Prin urmare, vinovăţia lui Grace nu e deloc certă, iar romanul lui Atwood – unde Grace e imaginată povestindu-şi viaţa, în cîteva întîlniri cu un şovăielnic pionier într-ale psihanalizei – încearcă să facă un pic de lumină, fie ea şi ficţională.

Unii contemporani ai lui Grace o văzuseră ca pe o persoană „săracă cu duhul“. Atwood descifrează în această „sărăcie“ o structură psihică mai degrabă spectaculoasă, căreia nici amnezia sau somnambulismul, nici transa, halucinaţia sau dedublarea nu i-ar fi fost străine. Epoca lui Grace nu prea ştia însă cum să abordeze asemenea chestiuni: le demoniza sau le blama, le „remedia“ prin înfometare, izolare, bumbăceli şi predici. Cît despre investigaţiile psihologice de atunci, ele aduceau mai mult a magie de iarmaroc, împletind neuro-hipnotismul cu spiritismul.

În 1872, cînd, după 29 de ani de închisoare, Grace este eliberată şi trimisă în SUA, aceasta are două regrete: că nu a apucat să vadă cascada Niagara (un regret firesc, fără discuţie) şi că nu mai sînt la modă rochiile cu crinolină (ceea ce, oricît de victorian ar fi, pare cam suspect). Ambiguitatea pe care Atwood o lasă totuşi să planeze asupra personajului ei are un oarece umor.