Agenda „Sinistrei“

● Lavinia Betea, Ultimul an din viața Elenei Ceaușescu. Agenda Tovarășei în 1989, editura Corint, 2018, 298 de pagini plus 16 pagini de ilustrații. 

Sînt aproape zece ani de cînd Jurnalul național scotea pe piață un supliment ciudat și derutant: noua Scînteie, prin care dorea să marcheze scurgerea celor douăzeci de ani de la implozia regimului comunist. Proiectul căuta să pună față în față textele propagandei din ultimul an al comunismului românesc cu realitățile sociale, economice și politice ale acelui moment, așa cum se puteau ele reconstitui din arhive, memorii și interviuri. Una dintre rubricile acestei Scîntei hibride era „Agenda Elenei Ceaușescu“, care acum e strînsă în volum de către Lavinia Betea, coordonatoarea proiectului din 2009.

„Agenda“ are în sine o istorie a ei. Cîțiva ani după 1989, a fost ținută la secret, laolaltă cu alte documente ale Cancelariei Comitetului Central. După stagiul de la MapN, „Agenda…“ ajunge în cele din urmă la Arhivele Naționale Istorice Centrale, cînd intră în circuitul de cercetare. Prima ei consemnare este din 3 ianuarie 1989, ultima din 21 decembrie 1989. Nu conține însemnări ale Elenei Ceaușescu, ci doar temele ședințelor la care aceasta participa în sediul CC, numele celor ce intrau în cabinetul ei și intervalele întîlnirilor. Din această perspectivă, titlul „Ultimul an din viața Elenei Ceaușescu“ pare ambițios. Dar contextualizările și interpretările care însoțesc trecerea cronologică prin „Agendă…“ atenuează din impresie.

Iată cîteva exemplificări. Sînt cîteva personaje care apar drept invitați permanenți, aproape zi de zi, la „Cabinetul 2“, cum era numit biroul de lucru al Elenei Ceaușescu. Printre ele, fosta sa noră, șefa Consiliului Pionierilor, Poliana Cristescu, secretarul CC cu probleme organizatorice Emil Bobu, ministrul de Interne Tudor Postelnicu, consilierul de presă Constantin Mitea, secretarul CC cu propaganda Constantin Olteanu, șeful Securității Iulian Vlad. Alții, aparent mai puțini, trec ocazional și mai degrabă convocați decît veniți în audiență. Dar despre fiecare dintre ei apare în subsol cîte o notă utilă, care jalonează spațiile unei lumi (aproape) dispărute. Contribuția ironică personală a autoarei la aceste note biografice este specificarea calificării profesionale (la începutul notei) și menționarea funcției deținute la vîrf de carieră politică. De pildă, Maria Bobu, soția lui Emil Bobu, este de profesie inițială legătoreasă; între 1987 și 1989 a fost ministrul Justiției. Constantin Dăscălescu: inițial strungar, în 1989 prim-ministru. Ion Stoian: inițial tot strungar, în 1989 ministru de Externe. Lina Ciobanu: țesătoare, apoi viceprim-ministru. Ion Radu: mecanic de locomotivă, în ‘89 primar al Bucureștiului. Radu Bălan: miner, prim-secretar la Timiș. Sau frații președintelui, Marin (cizmar / șef de Agenție comercială la Viena), Nicolae Andruță (mic negustor / comandant al Școlii de Securitate de la Băneasa), Ilie (casier / adjunct la Apărare), Ion (muncitor agricol / vicepreședinte CSP) și Florea (chelner / ziarist la Scînteia).

Multe nume din „Agenda Elenei Ceaușescu“ au rămas să reprezinte doar epoca de dinainte de 1989. Dar unele au supraviețuit și s-au afirmat deplin în noul context politic. În arhitectura sediului CC erau cîțiva poli decizionali. „Cabinetul 1“ și „Cabinetul 2“, deja menționate, însemnau biroul lui Nicolae Ceaușescu și, respectiv, al Elenei Ceaușescu. Mai erau însă și două „sălițe“, una mai încăpătoare, și alta pentru ședințe mai restrînse, unde se făceau prezentări și se luau hotărîri. La o astfel de ședință de „săliță“, consacrată unei „machete a planului financiar“, au participat, pe lîngă cuplul prezidențial, și alți membri de top ai partidului și doi viitori premieri ai României, Theodor Stolojan și Nicolae Văcăroiu, pe atunci cu funcții în Ministerul de Finanțe.

Cartea Laviniei Betea nu este – și nici nu se vrea – o biografie a Elenei Ceaușescu. Nu e nici măcar o reconstituire a ultimului ei an de viață. Nu intră în seria biografiilor autoarei (Lucrețiu Pătrășcanu, Nicolae Ceaușescu), și nici în cea a interviurilor care încearcă să prezerve și „partea lor de adevăr“ (Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Ștefan Andrei). Dar ea arată cu claritate de ce Elena Ceaușescu („Sinistra“, cum i se spunea) ajunsese să fie cel puțin la fel de detestată ca și soțul ei. Toată activitatea de la „Cabinetul 2“, toate funcțiile acumulate în stat și toată „Agenda…“ ei zilnică aveau un singur scop: să vegheze „cu ochi de vultur să nu apară în conducerea partidului o facțiune“ care să pună în discuție autoritatea lui Nicolae Ceaușescu și profilul dinastic al familiei. A reușit sau nu? Discuția abia de aici începe.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.