Adevărul adevărat

12 mai 2011   Carte

Nici nu se putea o mai bună introducere în opera Gertrudei Stein ca această jucată, ironică, neconvenţională şi complet neaşteptată (în tonalitate, grafie sau intensitate) Autobiografie (a) lui Alice B. Toklas. Ea e, aşa-zicînd, cea mai bună ilustrare a ideii (pe care Gertrude Stein a susţinut-o) că, în literatură, esenţială este relaţia între perspectiva aleasă de autor şi felul în care aceasta este „aplicată“ în carte. Viziunea, în proză mai ales, de aici vine, pagina „sună“ bine sau prost în funcţie de adecvarea perspectivei (a punctului de vedere, cum spun teoreticienii) la materialul avut în vedere: „viaţa“, „realitatea“ sau doar 10 secunde dintr-o istorie oarecare. După ce citeşti (din obligaţie profesională) prea multe „romane“ în care personaje plate declamă lucruri pe care (în economia cărţii care le-a făcut posibile) nu aveau de unde să le cunoască, după ce arzi „metanul sastiselii“ pe lungi spaţii (tipografice) care sună a gol (pentru că, mai nou, tot românul s-a născut dacă nu romancier, măcar memorialist sau eseist fin), oricare dintre cărţile Gertrudei Stein este o răscumpărare. „Autobiografia“ de faţă – în fond unul dintre cele mai bune romane pe care Stein le-a scris vreodată – cu atît mai mult, cu condiţia să fie şi un prolog la opera atît de variată şi de subtilă a scriitoarei.

Perspectiva acestei false autobiografii este, aşadar, cea a partenerei de viaţă a Gertrudei Stein, o californiană ajunsă la Paris în 1907, care devine nu doar prima cititoare, secretara, în fine, editoarea boemă a cărţilor sale, dar şi persoana cea mai apropiată, confidenta, „nevasta“ lui Stein, cum o numea Hemingway, cu un vag resentiment pentru ironiile încrucişate la care l-au supus, de-a lungul timpului, cele două doamne. Cu mult înainte însă ca Hemingway (şi alţi scriitori din „generaţia pierdută“) să tacă şi să înghită fiindcă ştia că mai avea multe de învăţat, pe la celebra adresă pariziană (27 rue de Fleurus) unde locuiau cele două, se perindaseră (viitori) mari artişti ai începutului de secol XX, de la Matisse, Picasso, Braque, Juan Gris, Rousseau Vameşul, Max Jacob la Jean Cocteau, Tristan Tzara, Scott Fitzgerald sau Ezra Pound. Însoţiţi de neveste, iubite sau amici, unii dintre ei declanşau în auzul fin al Alicei B. Toklas nu doar „sunetul de clopoţel al geniului“, ci şi succinte portrete (prea) omeneşti în care meschinăria şi poltroneria se amestecau indistinct cu însuşiri rare. Probabilele conversaţii ale Alicei Toklas cu Gertrude Stein, complicitatea dintre ele au fixat, astfel, personaje memorabile, la polizarea cărora participă şi alţi colocatari din rue de Fleurus. Menajera volantă Hélène (care pleacă şi revine odată cu fiecare generaţie) oferă, de pildă, o nuanţă esenţială pentru creionarea lui Matisse: „...un franţuz n-ar trebui să rămînă la masă pe nepoftite mai cu seamă dacă o-ntreabă dinainte pe fata-n casă ce-o să fie la cină... Aşa că dacă Miss Stein îi spunea, Monsieur Matisse rămîne astă-seară la masă, ea zicea, atunci nu fac omletă, ci jumări. E nevoie de tot atîtea ouă şi de tot atîta unt dar e o dovadă de mai puţin respect iar el o să priceapă“. Lucrul cel mai important însă pe care-l conturează G. Stein prin perspectiva rară a Alicei B. Toklas (care suprapune exterioritatea descriptivă peste o intimitate împărtăşită) este ţinta căutărilor ei (nu doar literare) de o viaţă întreagă: „adevărul adevărat“, autenticitatea ultimă. Biografia (viitoarei) mari scriitoare, între California şi diferite capitale europene, periplurile nesfîrşite ale familiei Stein mai ales din pricina unei mame intransigente constituie însă doar fundalul (favorabil, în final, prin versatilitate şi provocări) al unei intense biografii livreşti al cărei martor privilegiat e Alice B. Toklas: „...citea aşa cum citeşte şi astăzi, adică fără încetare. Citeşte oricînd şi orice-i cade în mînă şi nu suportă nici acum să fie întreruptă şi mai cu seamă ori de cîte ori ar fi citit o carte şi oricît de stupidă ar fi cartea aceea nu îngăduie nimănui s-o ia în răspăr şi nici să se apuce cumva să-i povestească ce se-ntîmplă mai departe. Ce se petrece într-o carte este şi acum pentru ea adevărul adevărat (s.m.) aşa cum a fost dintotdeauna“.

Acest „adevăr adevărat“ este însă mai degrabă unul imaginativ decît unul analitic, în ciuda experimentelor incitante de scriitură automată pe care Gertrude Stein le făcuse la Harvard cu William James. Imaginaţia pe care o foloseşte în cărţile sale („autobiografia“ de faţă y compris) ţine însă de un soi de inteligenţă textuală care se manifestă cel mai clar în complexitatea observaţiei şi mai ales în construcţia romanelor sale, care au influenţat mai multe generaţii literare. Iat-o pe Alice B. Toklas, cel mai creditabil martor implicat al istoriei literare şi plastice, trăgînd aceste concluzii de bun-simţ: „Observaţia şi construcţia fac imaginaţia, sînt adică o garanţie a prezenţei imaginaţiei, asta le-a spus multor scriitori tineri. Odată cînd Hemingway a scris într-una dintre povestirile lui că Gertrude Stein ştie întotdeauna ce e bine făcut într-un tablou de Cézanne ea l-a privit şi i-a spus, Hemingway, remarcile nu sînt literatură“.

A şti ceva despre adevărurile ultime nu presupune însă, pentru Gertrude Stein (cel puţin în această carte), o conştiinţă nefericită, ci înseamnă mai cu seamă a intui (prin toate recursurile posibile la intuiţie, imaginaţie şi inteligenţă prozastică) formele fundamentale ale creaţiei, ale reconfigurării şi transfigurării artistice, singurele lucruri care pot da sens voinţei de a scrie, picta, compune. Cu vorbele fără egal în exactitate, înţelegere şi ataşament ale incredibilei Alice Babette Tocklas, transcrise în stilul fără virgule şi fără sublinieri al Gertrudei Stein: „Înţelege foarte bine bazele creaţiei astfel încît sfaturile şi observaţiile ei critice sînt de nepreţuit pentru toţi prietenii ei. Cît de des nu l-am auzit pe Picasso spunîndu-i, racontez moi cela, cînd ea vorbea despre vreun tablou de-al lui şi îşi ilustra opinia cu ceva la care tocmai lucra. Pînă şi în ziua de azi ei doi poartă lungi conversaţii în singurătate. Se retrag împreună în garsoniera lui, stau cu genunchii unuia lipiţi de-ai celuilalt, chirciţi pe nişte scăunaşe, iar Picasso zice, expliquez-moi cela. Şi stau aşa şi îşi explică unul altuia felurite lucruri. Vorbesc despre cîte şi mai cîte, despre tablouri, despre cîini, despre moarte, despre nefericire, pentru că el, Picasso, e spaniol aşa încît pentru el viaţa e tristă şi amară şi tragică“. Adevărul adevărat e însă că, între portretele Gertrudei Stein (cel mai celebru fiind cel făcut de Picasso), autoportretul indirect-interior construit cu vorbele intuitivei Alice e şi cel mai autentic.

Mai multe