Această orbitoare absenţă a luminii

● Tahar Ben Jelloun, Această orbitoare absenţă a luminii, traducere din limba franceză de Claudiu Komartin, Editura ART, 2012.

Din cîte ştiam eu, pînă şi cele mai teribile închisori sau lagăre au avut prevăzută o carceră de suprapedeapsă, unde viaţa cumplită a deţinuţilor să poată fi făcută şi mai cumplită. Apoi am dat peste acest roman al lui Ben Jelloun şi am văzut că pot exista temniţe atît de negre, încît carcera să fie inutilă. Închisoarea despre care e vorba aici – şi care chiar a existat, pînă în 1991, în deşertul marocan – era săpată sub pămînt, celulele fiind un soi de morminte scufundate în beznă totală, suficient de scunde pentru ca ridicatul în picioare să fie imposibil.

Salim, protagonistul cărţii, va sta închis aici 18 ani, laolaltă cu alţi cadeţi vinovaţi de a fi nimerit ca musca-n lapte în rebeliunea din 1971 a cîtorva generali din armata Marocului. Ce va povesti el e o experienţă a infernului, iar supravieţuirea sa – un miracol fizic! – se va datora unei strategii spirituale ascetice, constînd în renunţarea la orice speranţă, nostalgie sau ură şi în înstrăinarea de propriul corp (cu precauţie, totuşi: „Nu mă îndepărtez prea mult de locul în care mi-am lăsat trupul, de teamă să nu vină să-l ia şi să-l îngroape“).

Cine crede că aşa arată o viaţă de cîine... se înşală. La un moment dat, deţinuţilor din deşert chiar li se alătură un dulău, condamnat la cinci ani de temniţă pentru că ar fi muşcat un militar – iar el, cîinele, va capota după numai o lună de detenţie. Condiţii mult prea „cîinoase“!

Oricîte ai şti despre sistemele de exterminare, romanul lui Ben Jelloun tot te copleşeşte. Suferinţele istorisite aici nasc rafinamente siderante (de pildă, nenumăratele tipuri de tăcere pe care Salim ajunge să le distingă), iar concluzia e amuţitoare: în plin grotesc, numai corupţia salvează vieţi.