Acasă, într-o ţară abandonată

5 decembrie 2017   Carte

● Elena Stancu, Cosmin Bumbuţ, Acasă, pe drum. 4 ani teleleu, Editura Humanitas, 2017. 

Acasă, pe drum este, pur şi simplu, cea mai spectaculoasă, mai intensă şi mai neaşteptată carte românească pe care aţi putea-o citi în acest moment. Chiar dacă aţi urmărit reportajele cuplului Stancu & Bumbuţ de-a lungul anilor (unele publicate chiar aici, în revista noastră), tot nu veţi fi cu adevărat pregătiţi pentru poveştile adunate de cei doi care, după ce primesc o bursă americană pentru jurnalism, îşi dau restart vieţilor, vînd tot şi se mută la propriu într-o autorulotă de patru metri pătraţi pentru a face jurnalism de teren şi de lungă durată, fără obligaţii editoriale şi compromisuri legate de publicitate, jurnalism adevărat pe teme sociale dintre cele mai dificile, descoperind, astfel, aşa-zisa Românie profundă: o ţară ascunsă, paralelă, abandonată şi, de cele mai multe ori, în agonie sau chiar pe moarte. Stancu & Bumbuţ şi-au pus viaţa în paranteza dintre mai multe reportaje (doar o parte apar şi în această carte), scriind de la faţa locului, mereu în contact cu victime ale sărăciei, analfabetismului, indiferenţei societăţii, ale unor boli rare sau ale propriilor destine. „N-am vrut să scriu o carte aşa de tristă, m-am gîndit că o să povestesc mai mult despre noi şi despre viaţa noastră în maşină. Dar, în timp ce scriam, mi am dat seama că viaţa noastră se împleteşte cu cea a oamenilor din reportajele noastre. În patru ani nu am călătorit, ci am trăit printre cei mai vulnerabili dintre români, şi asta e povestea noastră şi a lor“, scrie Elena Stancu, cerîndu-şi iertare pentru adevărul inconfortabil oferit la discreţie în această carte.

Deschizîndu-se cu fotografiile lui Cosmin Bumbuţ, cartea-album continuă cu poveştile din spatele lor şi din timpul călătoriilor/vieţii celor doi. Iar Elena Stancu scrie despre tot ce aproape că n-ai vrea să citeşti. Violenţa domestică dintr-un sat moldovenesc sărac numit Mironeasa, unde copiii sînt bătuţi la sînge de părinţi, iar femeile – omorîte la propriu în bătaie de bărbaţii lor. Povestea unui bărbat din Răşinari, acum închis la Penitenciarul din Aiud, care şi-a ucis nevasta sub ochii întregii comunităţi a satului, lăsîndu-şi orfan propriul copil. Povestea unei fete din Drăgăşani torturate de propriul tată, fugită de-acasă, ajunsă în cele din urmă prostituată pe stradă. Povestea ultimului căldărar dintr-o comunitate de căldărari din Corcova, transformată, cu un buget ridicol, în splendidul documentar cu acelaşi titlu, deja multipremiat. Povestea unor tineri fără adăpost din Satu Mare, bătuţi de poliţie, care mănîncă din gunoaie şi se droghează cu prenadez. Poveşti de la Centrul de Reeducare din Buziaş, unde adulţi recidivişti merg pentru prima dată la şcoală, de la Fundaţia Speranţa din Tîrgu Neamţ, care se ocupă de copii cu dizabilităţi, de la Centrul NoRo din Zalău, care se ocupă de copii cu boli rare (autism, acondroplazie, Down, Asperger, Prader Willi), de la Fundaţia Inocenţi din Bistriţa care se ocupă de copii romi analfabeţi… Chiar şi rezumate vulgar, reportajele Elenei Stancu, majoritatea la limita suportabilului, dau măsura unei societăţi care pare să-şi fi abandonat semenii. Peste tot e un vid de legislaţie, programele sociale sînt insuficiente sau ineficiente, iar „cei mai vulnerabili dintre români“ subzistă fără protecţie, fără ajutor, fără oportunităţi de integrare într-o societate aproape indiferentă, unde cîte o mînă de oameni ieşiţi din comun încearcă (şi cei mai mulţi reuşesc, spre lauda lor eternă) să ajute, să îndrepte, să ofere alinare şi chiar soluţii. „ONG-urile îşi fac treaba nu cu ajutorul, ci în ciuda statului“, scrie jurnalista.

Cartea oferă şi imaginea a ceea ce înseamnă anvergura muncii de documentare şi intervievare, de redactare (şi, mai ales, de îndurare a poveştilor sfîşietoare, atît de încărcate emoţional), căci Stancu & Bumbuţ se confruntă deseori cu prudenţa oamenilor de a se deschide în faţa jurnaliştilor asociaţi hienelor interesate doar de cadavrele de la ora 5 („referinţele din media nu ajută reputaţiei de jurnalist“). Însă cei doi le cîştigă încrederea bieţilor oameni, necăjiţi şi speriaţi, nu doar prin disponibilitate şi empatie, dar şi prin timpul oferit. Plecaţi în aventura vieţii lor prin medii sociale greu de imaginat chiar şi cu fotografiile în faţă, Stancu & Bumbuţ ajung să trăiască în vecinătatea lor, să se împrietenească şi uneori chiar să fie „adoptaţi“ de familiile despre care scriu („aceşti oameni ne-au primit, ne-au învăţat cît de frumoasă e diversitatea, fără teorii de corectitudine politică şi fără sensibilităţi“). Pînă la urmă, e un schimb şi un ajutor reciproc. Însă de cealaltă parte, a cititorilor reportajelor, se întîmplă un fenomen care o deprimă şi o revoltă constant pe Elena Stancu: prejudecăţile, dispreţul, rasismul comentatorilor lipsiţi uneori de orice urmă de înţelegere şi, în fond, de umanitate faţă de femei bătute, ţigani analfabeţi, oameni fără casă, puşcăriaşi. „De multe ori simţim că munca noastră e inutilă… Sîntem dezamăgiţi şi copleşiţi, mai ales după ce postăm pe Facebook poveşti care ne impresionează. Ura şi lipsa de empatie a românilor ne şochează mereu, chiar dacă am auzit de multe ori aceleaşi comentarii stereotipe: «La muncă, nu la întins mîna», «De ce fac atîţia copii?», «Le place să trăiască aşa»…“

Insuportabilă prin imaginea unor oameni aflaţi la marginea prăpastiei societăţii şi a propriilor vieţi, cartea alternează reportajele, spre binele şi confortul cititorului, cu cîteva poveşti de călătorie: printr-o Turcie, pe coasta Mării Egee, extradinar de primitoare, prin Peloponezul grecesc (unde aşezările se numesc Nafplio, Monemvasia sau Xirokampi), printr-o Cubă deja transformată de turism şi de ridicarea embargoului, aflată în pragul unei mari transformări sociale şi economice („restaurantele se construiesc mai repede decît drumurile şi stîlpii de iluminat“), dar şi prin cheile Dobrogei sau Vama Veche. Feeria acestor călătorii prin peisaje splendide are întotdeauna şi un element social, căci Stancu & Bumbuţ se află mereu în căutare de personaje şi de poveşti, şi nu doar cînd întîlnesc localnici a căror limbă n-o vorbesc, dar şi printre alţi rulotişti întîlniţi în campinguri, cu toţii plecaţi la drum din aceleaşi motive ale libertăţii absolute, simplităţii vieţii, eliberării de constrîngerile unei vieţi convenţionale.

Viaţa într-o autorulotă, cu limitările, lipsurile şi pericolele aferente, transformă fundamental relaţia celor doi plecaţi/fugiţi de acasă, fără consimţămîntul, binecuvîntarea sau înţelegerea propriilor familii, în ochii cărora jurnalista şi artistul fotograf devin, de bunăvoie şi complet iresponsabil, nişte „homleşi“ locuind într-un maşină unde le lipseşte orice face viaţa normală. Dar dincolo de curajul, disponibilitatea şi devotamentul lor profesional, relaţia celor doi, foarte discret reflectată în scris, conferă una dintre cele mai frumoase dimensiuni ale cărţii, aceea de aprofundare a iubirii („mi-am pierdut feminitatea [dar] am cîştigat timp în doi, peisaje şi linişte“). Citită şi în această cheie, Acasă, pe drum este deopotrivă un Bildungsroman de travel şi de dragoste.

În prezentarea de pe coperta a patra, Mircea Cărtărescu numeşte cartea „un document teribil de impresionant şi-o operă de artă admirabilă“. Într-adevăr, cartea, absolut fără asemănare cu ce s-a mai scris pînă acum la noi, îşi inventează propriul gen, fiind un fel de carte de jurnalism social şi travel existenţial ca un experiment în doi: (foto)reportaje de la marginea societăţii, poveşti exotice prin temă sau prin natură, proză şi oralitate de mediu, travel social şi de atmosferă, confesiune de cuplu. Cărtărescu îi numeşte pe Elena & Cosmin eroii lui. Sînt şi ai mei, pentru că aceşti doi telelei, plecaţi la drum pentru întîmpinarea greutăţilor, mizeriei şi a nenorocirii celorlalţi, au fotografiat şi au scris, cu umilinţă şi compasiune admirabile, cea mai profundă, mai frumoasă şi mai umană pledoarie pentru diversitate, toleranţă şi empatie din literatura noastră.

Mai multe