A mai trecut un tîrg

„Pardon, ma chère, v-am călcat“: văz că nu ne mai place ideea de tîrg, c-o fi prea vulgar, acuma ne-am făcutără salon, ca la Paris, mă-nţelegi!

De fapt, n-avem a ne burzului, de vreme ce avem parte de acelaşi tipic. Aceleaşi edituri, aceleaşi reduceri de preţ, în bună măsură aceiaşi autori, aceleaşi alei cu mocheta ofilită, aceeaşi încălecare de microfoane sabotîndu-se reciproc între standuri, acelaşi stoc insuficient de apă plată (terminat, sîmbătă, 2 iunie, chiar la orele prînzului!) la arţăgosul birt din pavilionul C, y compris aceeaşi precară prezenţă a străinătăţilor.

Apropo de francezi şi de bonsovajii care încă sîntem în ochii şovinului lor narcisism de „second hand power“: am rămas năuc, ducîndu-mă înfrigurat la standul Franţei să cumpăr dicţionarul vinului, demnă ispravă a lui Bernard Pivot, de care auzisem mai demult, aflînd că n-au avut la vînzare decît patru exemplare.

(Paranteză uşor vanitoasă. Dacă tot ce ţine de agasantul fenomen Michel Houellebecq mă lasă éperdument rece, în schimb patronul Apostrofurilor mi-a rămas nesmintit reper de libertate către sfîrşitul anilor ’80, cînd ronţăiam în colectiv Lire după Lire graţie lui B. Elvin. Cum oare să-i fi ratat lui Pivot autograful, odată ajunşi la Salon du Livre, în 2005!? Povestindu-i iute ce facem, ne-am ales cu aceste rînduri pe Le métier de lire: „à Tania et Dan C. Mihailescu, qui savent bien que lire est exceptionnellement un métier, mais surtout un plaisir, une joie, un supplément à la vie. Bien cordialement, B. Pivot“. Sună strună, nu? Închid paranteza.)

Cum, din păcate, nu am putut ajunge în tîrg la nici una dintre prezenţele pivotiene, odată înarmat cu leafa proaspăt intrată pe card, m-am avîntat voios la standul Franţei, unde am aflat că din amorosul dicţionar nu s-au adus decît patru exemplare (N.B.: la un tîrg vizitat cam de-o sută de mii de suflete per ediţie!), în ideea că-i cam scump şi că românii sînt în criză financiară. Ceea ce, odată ajuns acasă, m-am şi repezit să le reclam furibund prietenilor din Lille. Care s-au şi grăbit, săracii, să promită că ni-l cumpără ei şi ni-l trimit numaidecît. Şi zău dacă suna ceva mercantil-aluziv în filipica mea împotriva perpetuării imaginii României ca parte mucilaginoasă din lumea a treia.Vorba e c-am economisit pe spinarea lor vreo 40 de euro. Nu-i aşa că, vorba lui Agamiţă, „am întors-o cu politică“?

Bun. Acuma, dacă voi fi întrebat, ca-n fiecare an, care a fost pentru mine „cartea tîrgului“, nu aş ezita nici o secundă: scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, mama Monicăi, primul volum, 1947-1951, Humanitas, palpitant traduse de Gabriela Creţia, excelent prefaţate şi adnotate de Astrid Cambose (un nume de cert viitor, îmi permit să cred, în textologia şi istoria noastră literară). Avem deopotrivă un scriitor ataşant şi un complex personaj de roman epistolar, plus un jurnal cu suculente secvenţe de sociopsihologie literară, cu peste 2500 de texte într-un deceniu (vor fi în final trei volume). O iubire maternă pentru care scrisoarea devine, în esenţă, un nou cordon ombilical, un tub de oxigen, o fericit-nefericită branulă. O admirabilă feminitate, pe cît de energic-impunătoare, pe atît de nobil-vulnerabilă, confină cu Alice Voinescu, Pia şi Cornelia Pillat sau Annie Bentoiu. Voi scrie pe larg despre carte, mai ales că, tot acum, Iulia Vladimirov (33 de ani, IICCMER) face la Humanitas o explorare prin documentele Securităţii avînd-o ca ţintă de recrutare şi (apoi) anihilare (1949-1989) pe Monica Lovinescu.

Am vorbit cu precipitată admiraţie la lansarea autoportretului „en miettes“ al lui Mircea Cărtărescu (Ochiul căprui al dragostei noastre), captivat mai cu seamă de evocările din Ada-Kaleh şi de seducătoarele secvenţe „ubi sînt“ (MHS, Madi Marin, Nino Stratan, Alex. Leo Şerban, Gheorghe Crăciun), ca şi despre impecabila forţă de impact a celor 27 de interviuri reunite de Gabriel Liiceanu în Estul naivităţilor noastre, unele exfoliate ca fronturi de gherilă colocvială (Iosif Sava, O. Şimonca), altele ca ecran al scrierii de sine (Alexandra Olivotto, Simona Chiţan), ca pretext pentru pledoarii de acuzare-apărare (Cristian Teodorescu, Mircea Vasilescu, Gabriela Tabacu), poziţionări heideggeriene (Julia Richter) Ş.a.m.d.

Mi-am asigurat o perversă noapte albă cu thriller-ul lui Oliver Harris Goana după bani, tipărit în seria neagră de la Trei.

M-a înduioşat sincer debutul (dulce şocant prin amestecul de medelenism şi huliganism, mai precis: prin naturaleţea cu care etalează virtuţi puberale într-un context contondent) al britanicului Stephen Kelman, Şi porumbeii vorbesc englezeşte (Pandora-M).

M-a bucurat demersul Anei Selejan de la Vremea („Glasul patriei“, un cimitir al elefanţilor în comunism), însă am regretat absenţa datelor tehnice despre editor, componenţă redacţională, difuzare etc., pentru că multe dintre cruntele ruşini cuprinse acolo (Glasul patriei, 1955-1972) fac parte dintr-un perfect echivalent, alături de reeducarea de la Aiud, ca torţionare morală, pentru ce-a însemnat în ordinea fizică a elitelor noastre „fenomenul Piteşti“.

Mi-am luat, în sfîrşit, de la Polirom cartea lui Alexandru Goldiş – Critica în tranşee, autorul fiind, după ştiinţa mea, subiectul celei mai tari campanii de presă de care a avut parte un debut editorial în eseul istorico-literar românesc de la Mircea Mihăieş încoace.

Am glosat simpatetic, alături de Theodor Baconschi şi Adrian Papahagi, seria de creştin-democraţie editată la Curtea Veche, lansînd cartea tînărului Cătălin Raiu – Ortodoxie, postcomunism şi neoliberalism.

Văzînd reeditarea Ciocnirii civilizaţiilor lui Huntington la Litera, mi-am amintit nostalgic de anii LA&I-ului, cînd, la doar cîteva zile după ce apăruse traducerea franceză a eseului din Foreign Affairs, am şi dedicat cu fervoare un număr acestui text arzător, care doare şi azi, poate chiar mai acut ca atunci.

Stelian Ţurlea mi-e martor: cu cîteva zile înainte de Bookfest, mă plîngeam că nu mai am marfă vrednică pentru rubrica de la PRO TV. În urmă cu doar cîţiva ani, pe cînd trebuia să aleg bucoavnele săptămînii viitoare, valsam nonşalant printre cîteva zeci de titluri. De prin toamna trecută, prefirarea cu pricina depăşeşte doar arareori degetele ambelor mîini. Acum, însă, nesaţiul mi-e satisfăcut, cel puţin vizual. Mă uit în raft şi zîmbesc sadico-galeş, precum lupul la scufiţe: Cum e să fii femeie? ghiduşa întrebare a lui Alex Ştefănescu, la Maşina de scris; cartea Laviniei Betea despre Lucreţiu Pătrăşcanu de la Curtea Veche; Ioana Bot şi Eminescu explicat fratelui meu, la ART, împreună cu corespondenţa lui James Joyce, autor antipatic mie, dar nu mai puţin interesant epistolar; Neagu Djuvara şi Misterul telegramei de la Stockholm, din care s-au vîndut, numai lîngă mine, o mie de exemplare, sîmbătă, 2 iunie, cu autografe cale de trei ceasuri; George Friedman şi convingerea lui că prevede ce-o să se întîmple cu omenirea în următoarea sută de ani, la Litera; Horace McCoy, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?, tradus la Humanitas de-un fan Jan McEwan, Dan Croitoru.

Şi, ce să vezi? culmea întîmplării conspirative: rătăcesc pe alei şi mă trezesc cu Ioana Ieronim, care-mi aburcă subtil şi fără replică, -n taşcă, un Timeless and Transistory de Ernest H. Latham Jr. de la Vremea.

Nu e vremea de dormit. De citit şi dumirit.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.