Carte nouă la Humanitas: „O istorie a Bibliei. Povestea celei mai importante cărți a lumii” de John Barton

25 februarie 2021   La zi în cultură

Vă prezentăm, în premieră, fragmente din volumul O istorie a Bibliei. Povestea celei mai importante cărți a lumii de John Barton, apărut recent la Editura Humanitas, în traducerea Corneliei Dumitru.

„Ce este Biblia? Cum a apărut? Cum a fost citită de evrei și de creștini? Cartea lui John Barton ne oferă răspunsurile, condensînd munți de informație într-o lucrare foarte accesibilă chiar și pentru cei care nu știu nimic despre toate acestea.“ (Bart D. Ehrman)

„John Barton… este înzestrat cu darul explicației limpezi și al analizei contextului cultural, iar cartea se citește pe nerăsuflate…“ (The Times)

„Extraordinar de bine scris, ca un frumos jurnal de călătorie, volumul acesta aruncă lumină asupra unei cărți socotite de mulți un capitol încheiat. Cu intuiție, sensibilitate și profunzime, Barton desferecă acest leviatan adormit al culturii, creînd o capodoperă. Dacă ar fi eliberată din veșmîntul ei strîmt și lăsată să fie ea însăși, Biblia și-ar putea face iar auzit glasul răsunător într-o epocă a scepticismului. Cartea lui Barton m-a convins că acest lucru este cu putință.“ (Peter Stanford, The Sunday Times)

„Volumul acesta deapănă povestea Bibliei, de la începuturile mitice și folclorice îndepărtate pînă la receptarea și interpretarea de astăzi. Descrie geneza, transmiterea și răspîndirea ei și arată cum a fost citită și folosită din Antichitate pînă în prezent, atît în limbile originale, cît și în traducere… Sper că va risipi imaginea de monolit sacru a Bibliei, închis între două coperte negre de piele. Cartea va recupera imaginea Bibliei ca rezultat al unui proces îndelungat și complicat, ilustrînd varietatea extraordinară a interpretărilor de care a avut parte de-a lungul veacurilor. Se va reliefa și dificultatea trecerii de la Biblie la credința religioasă: nici iudaismul, nici creștinismul, cele două religii care își revendică aceste cărți biblice ca fundament, nu pot fi explicate în întregime pornind de la Biblie. De fapt, Biblia conține multe elemente problematice pentru credința iudaică și creștină… În același timp, vreau să arăt că Biblia este un izvor important de intuiție religioasă, cu condiția să fie citită în contextul originar.” (John Barton)

                    

John Barton (n. 1948) este un reputat specialist în studiul Bibliei. În anul 1973 a fost hirotonit preot în Biserica Angliei. Între anii 1991 și 2014 a fost Oriel and Laing Professor of the Interpretation of Holy Scripture la Universitatea Oxford.

Lucrările și proiectele sale de cercetare au ca temă cărțile profetice ale Vechiului Testament, dezvoltarea canonului biblic, exegeza biblică și teologia Scripturii. După cum observă Bart D. Ehrman, scrierile lui John Barton se remarcă prin „erudiția lipsită de presiunea statutului academic“; deși accesibile, acestea „au multe de spus și pentru cei familiarizați cu studiul Scripturii“. Cîteva dintre lucrările mai importante ale lui John Barton sînt: Reading the Old Testament: Method in Biblical Study (1984), What is the Bible? (1991), Isaiah 1–39 (1995),

Making the Christian Bible (1997), Understanding Old Testament Ethics (2003), The Nature of Biblical Criticism (2007), The Theology of the Book of Amos (2014).

***

O istorie a Bibliei (fragmente)

Doresc să arăt cum s-a născut, cum s-a dezvoltat și cum a fost întrebuințată și interpretată Biblia de-a lungul anilor, atît în creștinism, cît și în iudaism. Pe parcurs, voi pune sub semnul întrebării tendința credincioșilor de a afirma că nu poate fi citită ca orice altă carte — „punînd pe socoteala Scripturii mai mult decît poate suporta“, vorba lui Hooker. În același timp nu voi căuta să știr­besc sentimentul, împărtășit de mulți credincioși și necredincioși deo­potrivă, că Biblia este o colecție de cărți extraordinare. Faptul că nu e perfectă (și oricum, ce va să zică o carte perfectă?) nu înseamnă că e de calitate slabă: dimpotrivă, vorbim de cîteva dintre cele mai pro­funde texte din cîte a creat omenirea. Nu intenționez să „micșorez venerarea acelor lucruri pe care le are cu prisosință“. Inițial, unor cititori asta li s-ar putea părea un act incomod de echilibrare, dar nădăjduiesc că pînă la final voi arăta că această abordare face dreptate Bibliei așa cum este ea în realitate mai curînd decît să înfățișeze una imaginară, care nu există decît într-un tărîm teoretic.

***

În lumea modernă, Biblia nu a murit deloc, însă tinde să trăiască mai degrabă ca simbol, fie cultural, fie religios, distinctă față de alte cărți și respectată — atît de lumea seculară, cît și de cea religioasă dar nefiind citită așa cum sînt citite alte cărți. Atît evaluarea ei culturală, cît și cea religioasă se aseamănă prin aceea că o tratează ca pe o carte unică; drept urmare, multe dintre întrebările pe care le punem în legătură cu alte cărți sînt frecvent ignorate în cazul Bibliei: cum a fost scrisă, cine au fost autorii ei și, mai presus de toate, ce înseamnă ea de fapt. În multe cercuri creștine se pornește de la premisa că ea va vorbi direct comunității creștine prezente și că întrebările legate de originile și istoria ei constituie o chestiune secundară. Cu toate acestea, cititorii seculari, alături de creștinii mai puțin conservatori își pun cîteodată aceste întrebări. Ar fi surprinși la cîte dintre aceste întrebări pot primi răspuns.

Biblia poate fi o carte modernă, în sensul că este încă vie în practica creștinismului și iudaismului. Însă e negreșit și o carte antică, neputînd fi înțeleasă decît ca produsul unei istorii lungi, nu arareori complicate. Modelele fundamentaliste de autoritate scripturară, ba chiar și atitudinile oficiale din Bisericile nefundamentaliste ocolesc această dimensiune istorică, tratînd Biblia ca și cum ar fi o singură carte. Comunicările ecleziale pe teme curente, de pildă, încep frecvent cu expresia „fundamentul biblic“, tratînd Biblia ca pe o sursă unitară, în comparație cu diversitatea scrierilor de mai tîrziu. Nu numai că această perspectivă induce în eroare din punct de vedere istoric, dar micșorează forța feluritelor glasuri care se fac auzite în Biblie. În cuvintele marelui scriitor anglican din secolul al XVI-lea Richard Hooker (1554—1600), „după cum elogiile neverosimile aduse oamenilor slăbesc și năruie adeseori crezarea laudei lor meritate, la fel trebuie să luăm bine aminte ca nu cumva să punem pe socoteala Scripturii mai mult decît poate suporta, căci caracterul incredibil micșorează venerarea acelor lucruri pe care le are cu prisosință“ .

***

Biblia are două tipuri de prezență în lumea modernă. În primul rînd, în societățile occidentale, supraviețuiește ca vestigiu sau fantasmă la periferiile culturii populare și culte, ca sursă de citate și aluzii. Jurnaliștii pot presupune și acum că cititorii vor recunoaște înțelesul unui context de tip „David și Goliat“, ori că vor detecta referințele la bani ca rădăcină a tuturor relelor — chiar dacă nu știu de unde provin aluziile (adeseori unii au impresia că sînt din Shakespeare). Multe persoane vor recunoaște, de pildă, următoarele citate:

„Sînt eu păzitorul fratelui meu?“ (Geneza 4:9)

„Omul nu trăiește numai cu pîine.“ (Deuteronom 8:3)

„Pielea de pe dinți.“ (Iov 19:20)

„Anii vieții noastre se ridică la șaptezeci de ani.“ (Psalmul 90:10) „Cei răi n-au pace.“ (Isaia 48:22)

„Sarea pămîntului.“ (Matei 5:13) „Mărgăritare înaintea porcilor.“ (Matei 7:6) „În casa de poposire nu era loc pentru ei.“ (Luca 2:7)

„Căci nu este stăpînire care să nu vină de la Dumnezeu.“ (Romani 13:1)

„Osteneala dragostei.“ (1 Tesaloniceni 1:3)

Însă probabil nu vor cunoaște sursa exactă și încă și mai puțin pro­babil că vor cunoaște rolul exact jucat de aceste versete în diversele cărți din care provin. Cultura biblică, cum i se mai spune, există încă, iar agenții de publicitate (printre alții) se pot folosi de ea. Să ne gîn­dim, de exemplu, la ubicuitatea imaginii Evei în reclame de tot felul și la cît de rapid înțeleg consumatorii aluziile vizuale și verbale la mere, șerpi și pomi.

***

Pe lîngă aceste obiective descriptive, volumul argumentează că Biblia nu „corespunde“ direct credinței și practicii religioase, fie ele iudaice sau creștine. Voi sugera că, deși Biblia — în sensul de colecție de texte religioase — e din multe motive de neînlocuit, în esență creștinismul nu e o religie scripturară, axată pe o carte, văzută ca scriere unică și sfîntă. În mod similar, nici iudaismul, deși venerează foarte mult Biblia ebraică, nu e bibliocentric, cum se crede în genere. Pro­babil că islamul este tipul ideal de religie a cărții și, în comparație cu el, iudaismul și creștinismul se găsesc la o distanță considerabilă de principalul lor text sfînt. Biblia se deosebește foarte mult de un crez ori de o „mărturisire de credință“, ca marile mărturisiri protes­tante - Mărturisirea de credință de la Augsburg pentru luterani, ori Mărturisirea de credință de la Westminster pentru unii calvini. E o învălmășeală de materiale, puține abordînd direct lucrurile care tre­buie crezute. Istoria Bibliei este, așadar, relatarea interacțiunii dintre religie și carte - nici una nesuprapunîndu-se perfect peste cealaltă.

Mai multe