„Cariera aceasta e un maraton, nu un sprint“ – interviu cu actriţa Ana ULARU

19 februarie 2014   La zi în cultură

A avut primul rol în film la 9 ani. Ana Ularu a debutat pe scenă cu rolul Lolita, alături de Ştefan Iordache, şi a continuat să joace în piese clasice sau experimentale. Prezenţa sa în filmul românesc – de la Turkey Girl, regizat de Cristian Mungiu, pînă la recentul O vară foarte instabilă (regia Anca Damian) – conturează o personalitate artistică puternică. Actriţa are o carieră internaţională foarte promiţătoare: a jucat în serialul Familia Borgia şi a lucrat cu cineaşti celebri, ca F.F. Coppola sau Susanne Bier (Serena). În afara actoriei, e pasionată de desen şi jazz. Este şi vocalista formaţiei electro-rock Sunday People.

Aveţi un palmares impresionant şi sînteţi încă foarte tînără. Aţi declarat de mai multe ori că vă încăpăţînaţi să rămîneţi în România. Ce vă ţine aici?

Uneori, îmi pun aceeaşi întrebare. Nu mă aventurez în a da sentinţe despre legătura mea cu ţara, cu spiritul de aici, şi sînt un om cu sentimentul continuităţii şi afecţiune faţă de „casă“. Poate încrederea mea în creatorii de aici, în contextul care pare să promită că vom evolua din ce în ce, faptul că mă simt un actor român, că aici sînt prietenii mei (puţini, dar buni, familia mea – parţial). Sau poate fi, pur şi simplu, şi orgoliul care mă face să nu vreau să încep de la zero în altă parte. Muncesc din copilărie să-mi construiesc un drum fără compromisuri şi cu proiecte în care cred. Mai mult, am modestia de a nu considera că Occidentul suferă fără prezenţa mea. Ce e paradoxal e că joc din ce în ce mai puţin în producţii autohtone, şi nu e alegerea mea. Nu am mai fost la un casting pentru un film românesc de ani de zile, nici nu am mai aflat de vreunul. Să zicem că nu sînt în sincron cu direcţia actuală…

Care consideraţi să e momentul cel mai bun al carierei dumneavoastră de pînă acum?

Cariera aceasta, cînd optezi să o urmezi la modul serios, e un maraton, nu un sprint. Mi-am iubit rolurile, în marea lor majoritate, am lucrat cu drag, pînă la epuizare, deseori m-am pus în pericol… Nu îmi judec filmele de suflet după succesul lor sau după remuneraţie. E vorba despre ce am cîştigat personal, ce am „furat“ ca tehnică, ce am mai învăţat despre mine însămi şi ce pot face. Anul ăsta am filmat în trei pelicule, trei roluri total diferite, şi nu pot alege unul dintre ele în detrimentul celorlalte. Evident, sînt texte şi tipuri de personaje cu care te întîlneşti şi te bucuri atît de tare, că ţi se pare ciudat că alţii ar numi asta „dificil“ sau „responsabilitate“. Aveam momente cînd ţopăiam de entuziasm, ca un copil în faţa cadourilor de Crăciun, înaintea unei scene.  

Tot mai multe actriţe se implică în regia de film. V-ar tenta experienţa?

M-a tentat dintotdeauna. Cumva, am avut ideea de a da la Facultatea de Film din Berlin, înainte de a face actorie la UNATC, dar aveam 18 ani, iar ei acceptau doar candidaţi trecuţi de 21 de ani. Citeam cărţi despre limbajul cinematografic, montaj, „gramatica“ pe ecran. Dar a fost o limită de vîrstă impusă şi logică, de altfel. Nu cred că poţi fi regizor fără experienţă, fără să fi trecut prin viaţă, să fi gustat din dragoste şi dezamăgire, invidie, ură, responsabilitate, strategii, forţă. Fără să fi aprofundat cumva măcar propriul mecanism uman, cu subtilităţile lui. Respect regizorii şi mi se pare adeseori suprauman ce fac ei (cînd le iese cu adevărat bine). Aşa că atunci am realizat că ar fi un pic mai înţelept să îmi văd de prima mea alegere şi, între timp, să acumulez cît pot. Oricum, voiam să îmi învăţ meseria ca lumea, joc de la 9 ani, dar la acea vreme eram conştientă că eram doar un amator cu instinct. Am ales să fac şcoala, să îmi tratez meseria cu respect, să-mi îmbogăţesc tehnica.

Dacă ar fi să vă alegeţi un personaj istoric feminin, pe cine aţi alege?

Nu aş alege Ioana d’Arc sau Maria Stuart. M-a fascinat mereu Isabelle Eberhardt, travestiul ei în bărbat, în lumea arabă, viaţa ei tumultoasă de nomadă…

Aţi lucrat cu regizori americani, danezi, români... Cum reuşiţi să vă adaptaţi stilurilor de lucru atît de diferite?

Stilurile de lucru nu sînt neapărat diferite. Arta e un limbaj universal. Lucrăm tot cu alcătuiri umane, cu situaţii de viaţă. Eu mă adaptez pentru că am fost mereu obişnuită să răspund modurilor de lucru diferite şi mă bucură diversitatea. Cîtă vreme există umor şi dragoste pentru actul artistic, nu există bariere insurmontabile.

Aţi jucat recent cu actori ca Jennifer Lawrence şi pe Bradley Cooper… Sînt marile vedete inhibante?

Absolut deloc. Dimpotrivă, am rîs împreună, am construit împreună, e vorba despre nişte artişti generoşi şi prietenoşi. Eu am avut de jucat mult mai multe scene cu Bradley Cooper decît cu Jennifer Lawrence, dar am simţit mereu încredere totală în ceea ce făceam, din partea amîndurora, ba chiar am primit unele dintre cele mai frumoase complimente legate de rol şi de direcţia în care conduceam o scenă. Eram cu toţii profesionişti acolo, era vorba despre o distribuţie internaţională formată din actori care aveau o mare experienţă în teatru (inclusiv Bradley) şi cu un tip de conduită profesională. În general, eu nu prea sînt starstruck, nu am „idoli“. Mai degrabă m-a emoţionat întîlnirea cu Susanne Bier; acolo m-am pierdut puţin, pînă în clipa în care am început proba propriu-zisă. Cînd a venit vorba de joc şi de meserie, m-am regrupat imediat, dar înainte de asta am fost intimidată, recunosc.

A fost sau nu solicitantă prestaţia din filmul Serena?

A fost teribil de solicitant. Cei care au citit romanul ştiu ce fel de personaj e Rachel. E o luptătoare căreia i se pun mii de piedici, se luptă cu nedreptăţi şi cruzimi. Era şi un contre-emploi, foarte puţină lume m-ar fi distribuit în rolul de „victimă“, mai tînără decît personajul lui Jennifer, timidă şi hăituită. Dar acesta e avantajul lucrului în contextul de „acolo“, unde nu eşti distribuit dacă arăţi exact ca personajul din primele cinci minute de cînd ai intrat pe uşă. Creatorii îşi mai imaginează şi cum ai arăta cu un anumit tip de costum, cu machiaj etc.

Treceţi cu uşurinţă de la roluri în filme de acţiune, ca Anaconda, la cele de compoziţie din Familia Borgia?

Nu consider problematică trecerea de la un rol la altul. Roluri să fie. Cînd construieşti un personaj, lucrezi la detalii şi îţi imaginezi apoi mai departe un om nou-născut, dintre poveste şi actor. Ceea ce e dificil e momentul în care îl creezi. Porneşti cu intuiţie, de la informaţiile din scenariu, îţi faci documentarea şi alegerile pentru primele scene filmate. Apoi, mai e greu şi să îţi păstrezi coerenţa fără să fi monocord, „generînd“ un om real, cu subtilităţi şi nuanţe.  

Ce presupune acest exerciţiu de adaptare?

Respect pentru fiecare film în parte şi pentru personajul tău. Atenţie şi curiozitate, comunicare totală cu regizorul, cu partenerii şi echipa. Porneşti mereu dintr-un punct de echilibru şi trebuie să fii mereu atent la drumul tău şi la ce poţi să treci cu vederea dacă nu îţi laşi imaginaţia deschisă.  

Dacă ar fi să alegeţi să jucaţi într-o ecranizare după un roman interbelic românesc, la ce autor v-aţi opri şi de ce?

Sincer, nu m-am gîndit la asta. Şi nu am un personaj care să mă atragă în mod special. Mi-a displăcut mereu felul în care trata Camil Petrescu personajul feminin, de exemplu. În liceu eram cît se poate de revoltată pe el sau pe Mihail Sorbul. Rebreanu îmi plăcea şi poate că ar trebui „revizitat“. Ar fi, poate, Enigma Otiliei… Pe Eliade îl ador, iar nuvelele lui mi se par, teoretic, aur cinematografic, dar e foarte greu de redat în film sau teatru acea lume de senzaţii, de căutări. Mai degrabă m-ar interesa să joc Ana Ipătescu, Ecaterina Teodoroiu sau, şi mai mult, Maria Tănase.  

a consemnat Roxana CĂLINESCU

Mai multe