Cannes-ul de la Bucureşti
De cinci ani încoace, cinefilii aşteaptă ca filmele de la Cannes să ajungă în Bucureşti. Festivalul s-a terminat pe 30 octombrie, dar, la cererea publicului, şase dintre filmele din program vor avea proiecţii suplimentare la Cinema „Elvira Popescu“ (între 13 şi 16 noiembrie). De aceea, vă recomand, pe lîngă Tribul, Winter Sleep (regia Nuri Bilge Ceylan, cîştigătorul Palme d’Or-ului în 2014). Trei critici au răspuns la întrebarea: care a fost filmul acestei ediţii? De asemenea, puteţi afla din interviul cu invitata festivalului, Bérénice Bejo, ce înseamnă pentru o actriţă pe val succesul şi reinventarea de la un rol la altul.
● Cristi MĂRCULESCU
La modul absolut, The Tribe al lui Miroslav Slaboshpitsky este filmul anului 2014. Dar este, pentru mine personal, filmul altui festival: Anonimul l-a adus la Bucureşti în vară. Ce-aş alege din Films de Cannes? 3D-ul din Adieu au langage. Poezie pură, construită cu tehnologii cărora pînă la nenea JLG, nimeni n-a ştiut exact ce să le ceară. Sau, mai exact, toţi au făcut fix acelaşi lucru cu 3D-ul: au aruncat din ecran înspre spectator cu explozii-obiecte şi acuma Jean-Luc Godard vine şi mută toată fandacsia treideului în planurile îndepărtate. În profunzimea cîmpului cinematografic. Efectele sînt halucinante şi, din victima unor proiectile fictive, spectatorul de film cu 3D devine un voyeur care priveşte în secvenţele devenite diorame. Efectul este pervers de alienant şi senzual şi este nou. Este imersiv şi subversiv, abstract şi absurd. Adieu au langage a fost, pur şi simplu, un moment în care-am avut senzaţia că redescopăr magia unui mediu deja fanat şi îmbîcsit.
● Andrei RUS
Plasat într-un liceu de surdo-muţi din Ucraina, Tribul (Ucraina – Olanda 2014, regia Miroslav Slaboshpitsky) nu are nici un fel de subtitluri şi conţine foarte, foarte multe dialoguri, toate realizate prin intermediul limbajului semnelor. E construit din planuri-secvenţă, spectaculoase şi cu elemente imprevizibile. Are cîteva momente şocante, cu scene explicite de sex între minori, sau cu unele de o violenţă greu de suportat, mai ales că se petrec în timp real. Prezintă o mulţime de locuri comune despre această parte a Europei (prostituţie, corupţie, dorinţa de emigrare), dar le abordează într-un mod particular. Şi construieşte una dintre cele mai emoţionante poveşti de iubire pe care le-am văzut vreodată într-un film, cea dintre protagonistul adolescent care intră în gaşca de răufăcători (în Trib) şi adolescenta care se prostituează cu o aparentă plăcere. Nu există în acest film nici un fel de moment de tandreţe între cei doi, cel puţin nu în sensul convenţional al termenului, pentru că, altfel, scena dinspre final cînd, după ce fata obţinuse cu greu un paşaport fals pentru a emigra în Italia, băiatul îl mănîncă furios, deşi toţi ceilalţi din Trib îl bat cu violenţă, e de o gingăşie incredibilă, chiar dacă – precum toate celelalte manifestări ale personajelor – e aparent agresiv.
● Cristi LUCA
Jauja (regia Lisandro Alonso) e anti-western-ul perfect. Acţiunea e plasată în secolul al XIX-lea, în deşertul Patagoniei din Argentina, unde un inginer danez, interpretat de Viggo Mortensen, îşi caută fiica dispărută. Confruntarea dintre spiritul civilizator şi cel aborigen nu are loc niciodată direct, regizorul fiind interesat să exploreze la un nivel filozofic conflictele dintre diferite niveluri ale societăţii. Maniera naturalistă şi plată în care e prezentată călătoria protagonistului te poate plictisi (sau chiar enerva), dar scopul e mai degrabă de a testa limitele cinema-ului şi ale convenţiilor sale. Iar cinema-ul lui Alonso nu există în afara acestor convenţii. Dacă într-un alt film al său, La Libertad, personajul principal devine parte la final al unui making-of, aici te surprinde prin felul în care se schimbă planurile între realitate şi vis, între fapte şi legende, între prezent şi memorie. Absurd şi straniu, Jauja e fix de ce ai nevoie pentru a-ţi bulversa convingerile despre artă.
a consemnat Ana Maria SANDU