Caligrafie, calofilie, kalokagathie (iaca poznă)

12 mai 2011   La zi în cultură

Trag nădejde că domniile voastre vor fi înţeles la iuţeală că subtitlul (relativizant şi autopersiflant) l-am lipit din (poate excesiv) bun-simţ: să nu cumva să se creadă că, într-o vreme iconoclastă, demitizantă, detabuizantă, atoatedemolatoare, dumneata vii cu bibiluri, dichisuri, liubemuri de-ale Didinii, tot felul de şerbeturi de-astea kalokagathice, de te rîd, mă-nţelegi, şi curcile. Adicătălea, cum, coane, kalos în plină misofilie, agathon şi agapé în ditamai domnia resentimentului, a dezmăţului isteric şi-n forfota sadomasochistă a urii generalizate?!? 

Ni se face constant imputarea, nouă – paseiştilor obsedaţi de frumuseţea Măsurii, bieţi reacţionari care ţin cu dinţii de armonia clasică, rînduielile tradiţiei, cuminţenia părinţilor, valorile familiei, de patriotism, isichia şi alte atari „prejudecăţi tribale“ –, cum că sîntem contraproductivi, melancolici la modul suicidar, nişte frîne bolnăvicios de nostalgice, sugrumînd progresul, sincronizarea, salturile elastice peste etape. Noi sîntem cei care visează revigorarea stilului arhitectural neoromânesc al lui Ion Mincu şi ne opunem unui Bucureşti compus din zgîrîie nori ca-n Dubai plus mahalale indiene. Noi venim cu teatrul lui Blaga în minte la spectacolele după Sarah Kane, rătăcim mai degrabă în Mircea Vulcănescu decît în Foucault, rămaşi la Camus, departe de Sartre, bovarizînd mai intens la Hurezi, Ieud, Mogoşoaia, Putna şi-n culele de la Măldăreşti, decît la Duchamps, Warhol şi toate „instalaţiile“ postmodernităţii. Ei bine, nimic nu întrece frenezia care te cuprinde cînd ajungi să şochezi şi să farmeci cu tombaterismul tău fobia la trecut a adolescenţilor, presupusa dumnealor alergie la mainstream şi la mulţimea celor calificate drept peltele paseiste. În ultimii ani, am făcut de cîteva ori, la întîlnirile cu liceenii, un experiment năucitor deopotrivă pentru ei şi pentru mine. Luaţi un creion şi-o foaie de hîrtie şi încercaţi să scrieţi caligrafic, deci cît mai încet, atent şi frumos: „Dragi părinţi, aflaţi despre mine că sînt bine sănătos, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră“.  

În timp ce ei, amuzaţi, trufaşi, miştocari, cabulipseau să-şi pregătească foile şi pixul, eu le „băgam bla-bla-ul“ (cum ar zice ei), făcîndu-mi, anesteziant, numărul paseist. Ce era caligrafia altădată, chiar şi pentru noi, cei ajunşi la şcoală în dejism, căutătorii de peniţe Redis: armonie a simţirii, eleganţă, rafinament, disciplină, respect faţă de ierarhie, cultul frumuseţii, rotunjime, echilibru. Cuminţire. Ce însemna pentru generaţia lui Eminescu scrisul frumos, ce rost au multele pagini cu litere maniacal şlefuite şi semnături narcisiace din manuscrisele lui. Caligrafia ca ritualizare a energiilor şi fluidului temperamental, ca terapie, narcoză scriptică şi ceremonial mental. Cum ţi se îmblînzeşte fiara odată pictată cu cerneală. Cum se mlădie Kundalini prin stil, syrinx, pană, condei, apoi scrisul la lumînare, vraja ortografiei, literele magice, lumea ca pagină, cuvîntul ca bomos sacru, scriitura ca labirint, erotica scrierii, vechile practici de purificare (de la orfico-pitagorei pînă la epoca doamnei de Sévigné) a fiinţei înainte de scriere, cu abluţiuni, la cei vechi, şi primenire vestimentară, în epoca noastră... Ş.a.m.d. 

Pe scurt, simpla, elementara grijă a caligrafiei ca semn al calofiliei. Scrisul îngrijit ca marcă a iubirii de armonie şi frumuseţe, totul înscris în idealul kalokagathic, de care nu văd de ce ar trebui să ne fie ruşine, chit că trăim într-un context cloacal. 

Ce ziceţi că s-a întîmplat?! Aproape fără excepţie, copiii au clacat. Nimeni nu reuşea necum să termine fraza, dar nici măcar să scrie frumos doar primele două cuvinte: „Dragii mei“. Cineva chiar mi-a arătat cum nu-i mergeau degetuţele nici măcar să facă litera D, aşa rotund, mîndru şi boghet, cum se cuvine. Obişnuiţi din pruncie cu tastatura, total străini de toc şi călimară, alfabetizaţi pe telecomandă şi telefonul mobil, robotizaţi, computerizaţi şi alergici la tot ce ţine de firesc, clonaţii noştri urmaşi nu-şi mai potrivesc fiinţa pe tiparele armoniei şi frumuseţii naturale, ci se forjează exclusiv pe divaisuri, în arcanele artificialităţii, dizarmoniei şi sterpiciunii. Bine, zic, voi nu mai roadeţi guma de la capătul creionului?!? Nu vă mai băgaţi nările în sticluţa cu cerneală? Nu mai ascundeţi bileţele în penare? Mai ştie cineva ce-i aia o sugativă? Ştie cineva ce va să zică o radieră? Nu vă mai suflecaţi mînecile, înainte de-a scrie, aşa cum îşi scuipa în palmă plugarul înainte de-a se apleca pe coarnele plugului? Păi, atunci, ce să mai înţelegeţi din orfevrăria cu plaivazuri boante a lui Arghezi? Cum să mai pricepeţi mania caligrafiei eminesciene? 

Măcar dumneavoastră, prietenii Dilemei vechi, crema cremei (cum ar fi zis bietul a.l.ş.) fie congeneri, fie părinţi mai tineri, încercaţi într-o bună zi, cu copiii sau nepoţii, exerciţiul de mai sus. Şi explicaţi-le rostul vindecător şi fermecător al caligrafiei. Măcar o scrisoare de-o pagină pe an dacă ar accepta să scrie de mînă – şi tot i-ar debusola benefic. 

Recent, în nr. 1 (55) pe 2011 al revistei Poezia, mi-am găsit un aliat înţelept şi savuros în persoana caligrafului francez de origine irakiană Ghani Alani, moştenitor al şcolii de scriere frumoasă din Bagdad. Născut în 1937, locuieşte la Paris din 1967. „Am văzut (spune el în interviul realizat de Marius Chelaru) bătrîni, femei şi bărbaţi irakieni care nu ştiau nici să citească, nici să scrie, aplecîndu-se pentru a ridica de jos o bucată de hîrtie doar pentru că avea scris ceva pe ea. Aceşti oameni credeau că acolo se ascundea ceva, atît de sfîntă era scrierea pentru acest popor.“ El ne povesteşte despre îngerii din al patrulea cer al înălţării Profetului, cei însărcinaţi să scrie faptele pămînteşti ale oamenilor, şi ale căror tocuri de scris fac un zgomot asurzitor cît păcatele acelora. Calamul, instrumentul de scris, era considerat parte integrantă a corpului caligrafului, prelungire a mîinii şi minţii sale.  De bună seamă că „scrierea are o dimensiune sfîntă. Actul caligrafic este o formă de rugăciune, obligîndu-l pe caligraf să fie curat spiritual. De altfel, unii caligrafi făceau băi purificatoare şi-şi puneau calamul spre Mecca înainte de a începe caligrafierea unui text sfînt“. Sigur că te gîndeşti numaidecît la ritualul hieroglifelor, la verticalitatea scrierii japoneze, la îndelungul ceremonial iniţiatic al Punctului, acompaniat de sunete misterioase, la întregul labirint necesar pentru a scrie cele cîteva silabe ale unui haiku. În plus, în caligrafia arabă respiraţia joacă un rol ce frizează budismul: „Respiraţia este scînteia vieţii. Cînd oprim respiraţia pentru a face o linie, o melodie sau un pas de dans, nu mai sîntem pe pămînt. Sîntem la jumătatea drumului dintre viaţă şi moarte. Nu avem aceeaşi respiraţie atunci cînd trasăm o linie orizontală, ca atunci cînd trasăm o verticală. Caligrafia rimează cu respiraţia caligrafului. Şi dacă vorbim despre caligrafia vie pentru a desemna o caligrafie bună, atunci este pentru că lucrarea conţine suflarea artistului“. 

Superb. În fine, „caligrafia a luat locul picturii în civilizaţia arabo-musulmană, pentru că este în acelaşi timp cuvînt şi imagine. Este o artă care cheamă totalitatea celor cinci simţuri. Caligrafia a fost considerată ca o răscruce, un fel de echilibru în artă. Ca imagine, există noţiunea de mişcare şi, deci, de viaţă. Ca slovă, este muzică, timp, spaţiu...“ 

Zău că e bine să ne şoptim singuri, din cînd în cînd, basme dintr-astea. Sigur că tot la tastatură ajungem să le povestim. Dar cel puţin o facem în cunoştinţă de cauză.  

(Să vă mai spun că, estimp, am ajuns să primesc epistole scrise de mînă de la elevii cu pricina...?!?)  

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.

Mai multe