Caligrafia japoneză

Am văzut, am auzit şi am citit multe lucruri frumoase în ultima vreme. Aş alege, dintre toate, expoziţia de caligrafie japoneză, semnată de Rodica Frenţiu, expoziţie prezentată atît la Cluj, la Muzeul Naţional de Artă, cît şi la Bucureşti, la Muzeul Literaturii Române. Celor care n-au apucat să vadă acest dublu eveniment le recomand catalogul expoziţiei, intitulat Caligrafia japoneză. Metamorfozele liniei (Editura Diotima). Pe lîngă ineditul său în peisajul artistic românesc, expoziţia propusă de Rodica Frenţiu s-a constituit într-un reper autentic pentru înţelegerea artei caligrafiei japoneze. În plus, prin lucrările sale de caligrafie, reproduse în catalog, Rodica Frenţiu a reuşit să îmbine într-o concepţie unitară toate felurile de scriere japoneză, de la cele mai vechi pînă la cele moderne (tensho, reisho, soösho, kaisho, gyoösho), exprimîndu-le într-o desăvîrşită varietate de tehnici. Rodica Frenţiu a expus lucrări de caligrafie japoneză şi la Muzeul de Artă Hyogo, Kobe (2002) şi la Institutul Kansai, Osaka (2003). "Cînd în încercarea mea disperată, de a elibera arta de balastul obiectivităţii, m-am refugiat în forma pătratului şi am expus o pictură care consta din nimic altceva decît un pătrat negru pe un cîmp alb, criticii şi, împreună cu ei, publicul au suspinat: "Tot ce ne-a plăcut s-a dus. Ne aflăm în deşert... În faţa noastră nu se mai află decît un pătrat negru pe un fond alb!..." Cu aceste cuvinte, publicate în 1927, în volumul Lumea non-obiectivă, pictorul rus Kasimir Malevici exprima momentul major de cotitură în artă, un moment în care pictura era chemată să renunţe la lumea obiectelor. Atunci cînd Rodica Frenţiu ne propune şi mai puţin decît un pătrat negru pe un fond alb, nu numai că ceea ce ne-a plăcut s-a evaporat din faţa ochilor noştri, dar a dispărut pînă şi acel comprehensibil non-obiectiv care, în pictura abstractă, presupune, dincolo de marginea lucrurilor, temeiul unui raport de semnificaţii în dimensiuni diferite, a pătratului, ca formă geometrică, de pildă, şi a albului, descoperit ca o nouă reprezentare a infinitului. Şi totuşi, dincolo de lipsa oricărui reper concret din orizontul nostru de reprezentare, caligrafia pe care o face Rodica Frenţiu transmite o tensiune artistică, pe care cu o economie de mijloace uluitoare, doar cerneală neagră şi hîrtie albă, reuşeşte s-o stîrnească chiar şi privitorului necunoscător al limbii japoneze. Nu întîmplător, în năzuinţa ei de a coregrafia mişcările sufletului spre înălţarea spirituală, arta caligrafică a fost considerată, de către spiritualitatea japoneză, şi un exerciţiu necesar, chiar adiacent, meditaţiilor budismului zen. Din perspectiva căutării iluminării, fundamentul concepţiei budismului zen, se poate spune despre arta caligrafică că, prin linia care exprimă sinele, spaţiul alb al infinitului de pe hîrtie, asemuit cu întinderea nediferenţiată a eului, aşteaptă să fie activat, prin negru, deschizînd astfel o nouă dimensiune spre impermanenţa şi inconsistenţa negrăitoare a lucrurilor. Această stare poate fi exprimată de conceptul budist mu-shin (nr. 46 în catalog), care înseamnă ceea ce nu aderă la nimic, dar poate fi exprimată în aceeaşi măsură şi prin ceea ce Kasimir Malevici numea deşertul de semnificaţii al lucrurilor lipsite de caracterul lor reprezentaţional. Modularea sigură a liniei, în ritmul unei respirări demonstrează, în caligrafia pe care o face Rodica Frenţiu, că decuparea din spaţiu a unui fel de eternitate de dinaintea căderii universului în cuvinte, este posibilă. Prin acest catalog de artă caligrafică, Rodica Frenţiu prinde pe hîrtia de calc a eternităţii clipa unică.