Călătorul minimalist, un şarm

Îmi plac foarte mult călătoriile care încep prin a fi imaginate în conversații matinale, la telefon, cu prietenele mele, într-o dimineață cu soare la o cafea. Sau în după-amieze, în tihna unui ceai făcut din multitudini de bucăți colorate din care una, inevitabil, e mai puternică decît altele și colorează tot restul. Am norocul să am prietene care călătoresc foarte minimalist: „Îți închipui? Eu, o fată, călătoresc doar cu un mic bagaj de mînă!” O altă prietenă îmi povestea cum o amică indiană călătorește ducînd cu ea doar o poșetă. Oricum găsește la hotel cam tot ce-i trebuie pentru o călătorie fără prea multe griji.

Verbul călătorului minimalist e a deambula (unul dintre verbele favorite ale unuia dintre cei mai minimaliști călători: solarul Alex. Leo Șerban). A deambula înseamnă să mergi printr-un oraș fără un scop precis, să te lași liber în voia improvizației, din aproape în aproape, condus de ficțiunea străzii, a cotidianului. Un astfel de călător nu caută cu orice preț povestea mare a istoriei locului vizitat, nu stă cu orele, pentru că așa trebuie, în muzee ori case memoriale (decît dacă vrea să vadă mai mult timp cu orice preț doar un tablou sau un colț de cameră despre care a citit cîndva și care i-a rămas fixat pe retina memoriei). Unui călător minimalist nu i e frică de timp, dar are inevitabile nevroze de călătorie pe care și le liniștește în fața unui cappuccino sau pe o bancă aflată într-un unghi panoramatic pe care nu l-a surprins nici o cartolină turistică. Nu-i e temă că nu are timpul umplut de alții cu călătorii programate pe ceas, nu-i e teamă de plictiseala amiezelor lungi și statice, de propria hoinăreală. Nu merge la capătul lumii pentru călătoria vieții (poate doar ca în filmul lui Wong Kar Wai, Happy Together, doar sub forma unor sunete).

Călătorul minimalist e „re:”. Răspunde moale, fără emfază, frumuseților locurilor vizitate, le fotografiază (obligatoriu – pentru că nu e un profesionist al voiajelor și nici nu vrea să spună povești mari despre acel loc – cu un aparat mic și neprofesionist sau cu un telefon). Sau nu le fotografiază deloc. Le păstrează în memoria retinei și le povește prietenilor la cafeaua de întoarcere. Nu e grafoman. Nu ține un jurnal (are eventual o mică agendă pentru impresiile de lectură, nu are cum să nu plece cu o carte la el). Scrie adesori post-festum cîteva scrisori, electronice sau nu (mai are, din fericire, cîțiva prieteni, cîteva mătuși care citesc doar așa). E mai mult genul Twitter decît Facebook. Poți să-i refaci călătorului minimalist traseul călătoriei doar dacă are generozitatea să-ți spună (să posteze) un traseu al privirii. Dacă are dexteritatea dezinteresată a ochiului pentru detaliul cotidianului.

Nu se pune într-un rol. Nu e Turistul, e vizitatorul politicos, o umbră discretă din peisajul vizitat. E călătorul de miercuri, nu de week-end. Are umor, îi plac unghiurile stradale ironice de care își poate lega o mică istorie personală sau vreun scurt raccourci printre preferințele culturale proprii. Îi plac balcoanele, rufele întinse la uscat, animalele de pe drum, colțuri de clădiri, graffiti-urile, mobilierul stradal, oamenii care nu pozează. E nostalgic fără să fie paseist. Nu e snob, nu e leneș. E doar comod.

Călătorului minimalist îi stă foarte bine în preajma cuvîntului „șarm”. Iar pentru acest cuvînt chiar nu există nici o rețetă.

Foto: B. Tănase