Călătoriile lui Feher – sau despre detalii

De fiecare dată cînd plec într-o călătorie, îmi propun – de data asta sigur, fără excepţie, neapărat, nu se poate altfel – să îmi notez cît mai mult din ceea ce văd, din discuţii, din micile detalii care fac diferenţa între un drum cu ghidul în mînă şi unul cu oamenii în faţă. Inevitabil, două-trei zile scriu în detaliu, apoi din ce în ce mai puţin, pentru ca în final să pun nişte liniuţe vagi şi să mă bazez pe memorie, „uitînd“ că tot pe memorie m-am bazat şi în celelalte dăţi de cînd nu-mi mai amintesc mare lucru.  

Primul lucru care mi-a atras atenţia la cartea Ralucăi Feher – America dezgolită de la brîu în jos (un titlu care te cam induce în eroare, dacă mă întrebaţi), a fost abundenţa şi acurateţea detaliilor. Wow – am zis, ori are o memorie de elefant, ori lucrează în Serviciile Secrete şi a avut de îndeplinit o misiune acolo, ori a făcut ce-aş vrea şi eu să fac, dar mi-e lene – a scris! Raluca a călătorit un an în America de Sud, îndeplinind visul de birou al oricărui corporatist: anul sabatic, downshifting-ul, luatul lumii în cap şi trimisul de vederi exotice colegilor de agenţie (Raluca Feher lucrează de ani buni în publicitate, fiind responsabilă de multe campanii memorabile).  

„Toate hărţile sînt vii“, scrie Raluca Feher în carte. E o carte vorbită, de o oralitate care te ameţeşte, e o voce distinctă care-ţi povesteşte, care n-are chef să fie seacă, să păstreze distanţa. Ba din contră, vocea Ralucăi comentează tot, nu iartă nimic, glumeşte mult, iar tu, ca cititor, ai impresia că stai cu autoarea la o bere noaptea tîrziu, după ce tocmai s-a întors şi-ţi spune ce-a făcut în America de Sud. Sînt poveşti cu oameni, cărora doar contextul îndepărtat le dă o aură exotică, se aud sute de voci în cartea asta (gălăgie mare!) şi îţi trec prin faţă mai multe chipuri decît poţi ţine minte. Şi întîlneşti aici o grămadă, de la şoferi de taxi care-l citesc pe Dostoievski, la români care s-au stabilit în Buenos Aires, de la dansatori bătrîni la manifestanţi de stradă.  

„Alfredo schimbă atacul, mută calul la B9: «Eu citesc Gogol, îmi place mult, e ucrainean, aveţi multe probleme cu Ucraina?» Nu atît de multe, doar cu un braţ al Dunării care este la graniţă, pe care l-au blocat cu o navă, poveste veche şi mîloasă. «Mui interesante. Am un mare respect şi pentru Tolstoi. A scos-o din minţi pe nevastă-sa şi a dat toate lucrurile din casă. A fost primul hipiot din lume. Ştiaţi că a murit într-o gară?» Nu ştiam şi nu bănuiam că o să aflu asta de la un taximetrist argentinian de 130 de kile, transpirat şi cu cămaşa plesnindu-i peste burtă. «Celălalt mare prozator, cum îl chema?» Dostoievski. «Da, a avut un frate, dar părinţii nu au avut bani să îi dea pe amîndoi la şcoală şi l-au trimis doar pe Dostoievski şi el s-a simţit toată viaţa vinovat faţă de fratele său care nu a avut noroc.» Sînt şah, e 3 dimineaţa şi Alfredo nu dă semne că vrea să mai cîştige bani din taximetrie în noaptea asta. Acum povesteşte extatic despre încălcarea drepturilor omului în Haiti de către un soldat uruguayan al Căştilor Albe. Peste 24 de secunde mută regina la A8 şi turuie ceva despre războiul ucraineano-polonez despre care a citit într-o carte, poate chiar a lui Gogol. Sînt mat. Alfredo îşi freacă mînuţele de T-Rex şi propune să-mi iau revanşa pe geografie şi fizică cuantică.“

E o privire firească aici, filtrată de-un fel foarte relaxat de-a vedea lucrurile, pigmentat cu asocieri simpatice, cu etichetări delicioase, uneori maliţioase şi cu comparaţii neaşteptate sau cu referinţe familiare care fac mici paralele inegale între lumea din România şi cea descoperită pe parcursul călătoriei în America de Sud. Te introduce în atmosfera locului, dar o face subiectiv, fragmentat, nervos, haios, inegal, iar la final eşti departe de-a avea o imagine clară asupra locurilor unde a călătorit Raluca Feher, dar ai o idee destul de bună despre cum vede ea lucrurile. Atenţie, nu de cum e ea – în nebunia de detalii şi de personaje care apar şi dispar, Raluca Feher de fapt se ascunde. În toată vorbăria asta veselă şi în ciuda privirii foarte subiective, autoarea vrea să rămînă în planul secund cu chestiunile esenţiale. În fond, nu ştim de ce pleacă şi ce duce cu ea. Putem doar face presupuneri. Pentru că dacă e ceva care leagă caleidoscopul numit America dezgolită de la brîu în jos e exact perspectiva autoarei, tonul superrecognoscibil şi zîmbetul pe care invenţiile ei stilistice ţi-l provoacă.

Cartea asta e una înşelătoare. Dacă pleci în America de Sud cu cartea Ralucăi Feher în geantă, ai toate şansele să te rătăceşti şi să nu înţelegi nimic din geografia clasică a locului. Nu e de călătorii sau, mai exact, nu e doar de călătorii. Raluca nu dă lecţii, nu ne spune unde să mîncăm, unde să dormim, ce muzeu să bifăm pe hartă şi nu are atitudinea călătorului care, odată ajuns acolo, le ştie pe toate. Şi nu are nici atitudinea celui care, pătruns de revelaţia călătoriei, îşi dă ochii peste cap şi nu mai ştie de unde sau de ce a plecat. Ea spune poveşti şi o face cu mult umor, multă vervă, multă ironie şi, mai ales, multă autoironie. Şi te face să te întrebi tu cum călătoreşti şi ce vezi cînd pleci undeva.