Călători fără bormaşină

Dacă o călătorie e condiționată de accentul pe agitația de dinainte de plecare, planuri, mica adrenalină a pregătirii, a pupilei dilatate pentru diferitul care îți va suspenda brusc cotidianul repetitiv din care vrei să ieși, dacă o călătorie înseamnă o întreagă retorică-flash a timpului voios pe care trebuie, trebuie cu orice preț să-l trăiești ca să ai ce să(-ți) povestești în momentele de cotidian fad și apăsător (ca acum, cînd scriu acest text și cînd vecinul de deasupra a scos la încălzirea cvasi-zilnică mica lui bormașină care înaintează grunjos, de ani, în acei pereți, precaută totuși, nu-i dă ghes cu elan, o ține într-un mic ritm sadic-sacadat, suficient cît să scoată la iveală în mine un mic ficat burzuluit), dacă o călătorie înseamnă, așadar, schimbarea cotidianului în ritmuri repezite, atunci șansele să nu mai vezi nimic din tot ce ți-ai plănuit atunci cînd călătorești stau bine-mersi la cotitură, gata să-și ițească capul șmecher de Jack Sparrow și să-ți șfichiuiască trepidația înapoi în cutia de carton presat a blazării. Mie, cel puțin, așa mi s-a întîmplat uneori.

Dar sînt și momente cînd toate aștepările neîmplinite sînt reașezate ulterior în amintire de surprize domoale, neplanificate. Ca și cum ți s-ar deschide brusc în fața ochilor mici fante de catifea în care pasul grăbit al planurilor făcute se împiedică plăcut. Momente greu de povestit. În Laos, de exemplu, în capitala nouă, Vientiane – cu amestecul ei de provincie asiatică sufocată de aglomerație și praf, în care nu m-aș mai fi așteptat să găsesc altceva decît un obor extins, punctat din loc în loc de forme ale arhitecturii coloniale și-un tăvalug de praf și banalitate pe care-l traversam cu bicicleta în toate direcțiile, neîncercînd să mai sper că este și altceva decît asta, așa cum îmi plănuisem în avans –, golul frumos al unor curți de temple, apărut brusc în mijlocul acelei debandade, avea un rol încetinitor. Nu mai simțeam nimic „exotic“, „diferit“, din categoria „plănuitului în avans“, chiar dacă erau și m-aș fi așteptat la asta înainte să ajung acolo, ci doar bucuria de a descoperi încetinirea călătoriei, fixarea clară a retinei pe un moment. Sau șevaletul amorțit de meticulozitatea unor nemți pensionari în curtea unui templu din Luang Prabang. Sau în curțile cu temple din Bangkok, duduind de turiști și ritmuri alerte, de intensități și culori, mă bucuram de reflexia soarelui puternic în stupele aurite ca de o formă de încetinire a timpului. Dacă nu aș fi avut această iluzie a timpului amăgit în scurte decupaje care-l încetinesc, fără să am nici o secundă impresia că mi-aș dori să caut asta sau că ar fi cu adevărat reale, atunci nu cred că m-aș mai fi bucurat cu adevărat de călătorie.

Am traversat odată toată Thailanda, de la sud la nord, într-un vagon de dormit atipic. Șiruri foarte lungi de paturi, destul de precar asamblate, așezate pe două niveluri de o parte și de alta unui enorm coridor, protejate de perdeluțe care ofereau un minimum de intimitate, înghesuiau în mici sertare de odihnă călători de toate felurile din mai multe țări. Înainte de stingerea luminii, după schimburi de povești de călătorie cu alți călători, care mai de care mai pline de peripeții, de ritm și intensitate, care mai de care mai bormașină în detalii și neobișnuit, un tînăr vecin neamț de „sertăraș“ și-a așezat meticulos perdeluța zicîndu-ne: „Să dormim. Ne-au obosit și poveștile astea destul.“ Cînd, a doua zi, la sosire, am urcat într-un fel de mocăniță care ne-a traversat Mekongul spre Vientiene în ritm de trei metri pe oră, spre disperarea și în tăcerea tuturor, s-a uitat la noi și ne-a zis zîmbind: „Ei, uite o poveste care nu se grăbește deloc. P-asta cum o mai povestim?“

Foto: B. Tănase