Ca o fotografie de epocă…
Anne Frank, tînăra evreică din Frankfurt care a murit, cu puţin timp înainte de încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial în lagărul de la Bergen-Belsen, a făcut istorie cu Jurnalul ei, publicat postum. În 1942-1944, pe cînd Anne avea 15 ani, familia ei s-a refugiat în Olanda, la Amsterdam. S-au zidit cu toţii, în spatele unui perete fals, trăind aproape izolaţi de lumea exterioară, primind ajutoare periodice din partea unor oameni mărinimoşi, pînă în momentul în care ascunzătoarea a fost descoperită de nazişti şi întreaga familie a fost deportată. În tot acest timp, Anne a ţinut un jurnal în care şi-a notat, conştiincioasă, observaţii despre situaţia din ascunzătoare, despre relaţiile dintre membrii familiei, despre amintirile din lumea exterioară. După deportarea familiei de către nazişti, caietul a fost recuperat de cea care i-a ajutat să se ascundă. Jurnalul, publicat pentru prima dată în 1946, e un document humain mai preţios, mai grăitor decît toate probele despre grozăviile fascismului prezentate în timpul procesului de la Nürnberg – aveau să menţioneze ziarele la apariţia primei versiuni a cărţii, în neerlandeză.
Tradus în 55 de limbi, Jurnalul a intrat în bibliografiile şcolare obligatorii în numeroase ţări europene. Cartea a devenit, datorită calităţii scriiturii, o carte-cult pentru generaţiile de după război. Dar şi o referinţă de bază pentru cercetătorii Holocaustului. Pentru că observaţiile tinerei Anne, intime şi tăioase, trec dincolo de experienţa personală. Ele reprezintă un alt tip de argument – uman şi sensibil – pentru condamnarea regimului fascist. Altfel decît relatările şi rapoartele istoricilor despre chinurile celor trecuţi prin lagărele naziste, Jurnalul este subiectiv, el prezintă o stare de spirit personală, pe care datele şi cifrele seci din rapoarte nu o pot măsura. Limbajul lucid şi matur al Annei, care nu şi-a pierdut vivacitatea prin traducerile numeroase, ar fi la originea succesului acestei cărţi-document, e de părere Mirjam Pressler, autoare a unei monografii despre familia Frank – prima, din numeroasele apărute deja, care analizează ţintit Jurnalul din perspectivă lingvistică.
Vocabularul foarte dezvoltat, nuanţele fine, talentul literar al Annei Frank nu ar fi răsărit din nimic, e de părere Mirjam Pressler: tînăra provine dintr-o familie în care vorbitul, cititul şi scrisul ar fi parte integrantă a vieţii cotidiene. De fapt – explică autoarea monografiei (şi traducătoare din ebraică) – Jurnalul oferă o perspectivă asupra unei epoci uitate, cea în care evreii pe deplin asimilaţi căutau să-şi integreze propriile experienţe de viaţă (inclusiv culturale şi religioase) în marea cultură germană. Eliberaţi din ghetouri, aceşti evrei, care populau deja de sute de ani spaţiul vorbitor de limbă germană, îşi căutau un drum în societate: prin disciplină, învăţătură şi asimilînd tot mai mult din ceea ce înseamnă Germania şi valorile ei. Pressler a ajuns la această concluzie după ce a studiat sute de documente descoperite în podul unei case din Elveţia: scrisori, cărţi poştale, poezii scrise pe colţuri de hîrtie, documente oficiale, fotografii şi jurnale ale unor membri ai familiei Frank. Graţie acestei descoperiri, Pressler reuşeşte să reconstituie un tablou aproape complet de familie, un arbore genealogic care merge pînă în secolul al XIX-lea şi ale cărui „crengi“ se întind în Germania, Elveţia şi Olanda. Şi ce fascinant e acest tablou... Intrigi şi secrete bine păstrate. Alianţe. Afaceri. Poveşti de dragoste. Şi cîte şi mai cîte... Toate consemnate minuţios, documentate şi arhivate.
Cartea lui Mirjam Pressler, intitulată, sugestiv, Grüße und Küsse an alle (Salutări şi sărutări tuturor) recompune, din istorii personale, un fragment de istorie colectivă asupra căruia puţini cercetători s-au aplecat. Preocupaţi – pe bună dreptate – de victimele nazismului, istoricii au uitat să vorbească şi despre vremurile (mai) bune ale acestui popor. Fără să aibă pretenţia unei asemenea corecţii, cartea lui Mirjam Pressler oferă un clin d’oeil asupra vieţii cotidiene a evreilor de dinaintea fascismului. E o întoarcere atentă şi duioasă într-un timp puţin cunoscut, pe care autoarea îl colorează în nuanţe sepia şi îl povesteşte ca prin ceaţă. O carte ca o fotografie de epocă…