Bucătăria medievală: păsări, flori şi aguridă

Servirea se face à la française: felurile sînt aşezate pe mese şi fiecare îşi taie propria porţie (stilul bufet, am spune astăzi). La mesele mari, tranşarea bucatelor revine cavalerului tăietor (chevalier tranchant); măiestria lui constă în a tranşa animalul cu dexteritate şi precizie, astfel încît toţi mesenii (uneori, sute) să ajungă să guste.

Meniurile sînt alcătuite după calendarul liturgic.

Din raţiuni de igienă şi pentru o mai bună conservare, cărnurile sînt fierte şi abia apoi fripte (pe vatră sau în cuptorul de pîine). Carnea şi peştele se gătesc adesea împreună.

Se mănîncă cu degetele, din blide sau dintr-o strachină pe care o împart, de obicei, doi oameni.

Nu există încă bucătării naţionale. La diferitele curţi europene se găteşte aproximativ la fel.

Sînt apreciate gusturile amare, dulci-sărate şi, mai presus de toate, cele acre. Agurida şi măcrişul sînt folosite la scară largă. Cel mai răspîndit sos e cel „verde“ – un amestec de pîine, zeamă de aguridă, pătrunjel, ghimbir şi oţet.

Se folosesc din belşug flori şi mirodenii, mai ales scorţişoară, ghimbir, cuişoare, şofran, piper şi nucă de muscat.

Exista o varietate mult mai mare de cărnuri decît în ziua de azi, îndeosebi vînat cu pene: păuni, lebede, lişiţe, berze, cormorani, egrete, becaţe, culici, fluierari, fugaci, prundaşi, ploieri, notătiţe, nagîţi, nisipari, cocori, raţe catifelate, negre sau sunătoare. Înainte să fie aduse la masă, păsărilor gătite li se redă forma naturală, folosind penajul original. Cam tot ce zboară se mănîncă.