Bogdan George APETRI: <i>Mă fascinează legătura dintre corp şi spaţiu</i>
s-a născut la Piatra Neamţ, a studiat Dreptul şi a practicat doi ani ca avocat specializat în Drept penal. În 2000 a realizat, în calitate de producător şi scenarist, un mediumetraj pentru Televiziunea Română, după care a plecat în Statele Unite. La vîrsta de 25 de ani, s-a înscris la Universitatea Columbia, unde a obţinut un dublu masterat în regie şi imagine de film. Scurtmetrajele lui au participat la numeroase festivaluri de gen şi au obţinut premii importante. Cu A Very Small Trilogy of Loneliness (2006) s-a numărat printre finaliştii naţionali de la Oscarurile studenţeşti oferite de Academia de Arte şi Ştiinţe Cinematografice. Institutul Cultural Român a proiectat luna trecută cinci scurtmetraje semnate de Bogdan George Apetri: Corny (2002, premiat la Tambay Florida Film Festival), The Arrival of the Train (2002), Crossing (2003, premiat la Festivalul de Film de la Morbegno, Italia), A Very Small Trilogy of Loneliness (2006) şi Last Day of December (2006, Premiul Juriului la Festivalul din Brooklyn, SUA). Cum a fost experienţa ca avocat? Nu am vrut să fiu avocat, dar experienţa avocaturii a fost interesantă. Primul caz penal de care m-am ocupat a fost un viol în grup cu şapte violatori şi o minoră. La 18 ani ştiam deja că trebuie să fiu regizor, dar m-am gîndit că e o vîrstă prea fragedă pentru un examen la UNATC. După ce am absolvit Dreptul, am hotărît să aplic la diferite universităţi de film din străinătate. Şi am ales Universitatea Columbia, singura facultate de film care acceptă amatori. Aproximativ 50% dintre cei admişi pot fi din alte domenii. Am avut colegi care au terminat filozofie, istorie sau filologie... Condiţia principală este să fie pasionaţi de film. Iar eu am avut şi noroc. Am trims filmul realizat pentru televiziune, Alex şi Eliza, plus încă două scenarii. Atunci, în 1999, mi se părea că nimic nu se mişcă în cinematografia românească. Mulţi ani mai tîrziu, mi-am dat seama că m-am înşelat. Cum a fost ca student la Columbia? Ştiu că l-ai avut profesor pe Richard Pena, care a venit recent în România pentru organizarea unei retrospective a filmului românesc. Universitatea Columbia este cea mai bună şcoală de film din America, unde predau profesori foarte buni. Richard Pena este - cred - profesorul care are cele mai multe cunoştinte despre istoria cinematografiei. Şi tot datorită lui Pena mi-a plăcut enorm şi partea de estetica filmului. Altfel, Columbia este o şcoală care pune accent în principal pe practică. Obligatorii sînt doar două cursuri de istorie estetică, dar eu am ales să urmez trei. Astfel am cunoscut-o pe Anette Isdorf, expertă în cinematograful polonez, care a publicat cărţi despre Kieslowski, Wajda şi Zanussi. Profesorii de practică nu sînt acceptaţi decît dacă lucrează în industria cinematografică. În anii â80, cînd Milos Forman era decan la Columbia - acum este profesor emerit -, a venit la curs la trei zile după ce i-a fost decernat Oscarul pentru Amadeus. Ai lucrat scurtmetraje în care te-ai implicat ca scenarist, regizor, monteur, sound designer... Am făcut-o ca să învăţ cît mai multe. Sînt convins că există mici defecte în filmele mele, prin simplul fapt că am ţinut să fac eu totul, însă, în acelaşi timp, cred că am învăţat mult mai multe decît colegii mei care au lucrat cu operator şi cu sunetişti. Am preferat să am imperfecţiuni în filme, aflînd mai multe despre operatorie, sunet sau scenaristică, deşi cred că scenaristica este puncul meu slab şi sper să lucrez în viitor cu scenarişti buni. Nu sînt tipul de regizor care să aibă poveşti personale pentru a le spune lumii. În plus, nu vreau să ajung writer director, acesta ar fi apogeul dacă lucrezi în filmul independent. Cu toate astea, filmele tale sînt foarte personale, în sensul că ai implicat toată familia în distribuţia filmelor. Apoi, filmînd la Piatra Neamţ teme universale, nu îţi propui să transpui experienţe personale? E o chestiune de abordare: am nişte poveşti pe care vreau să le spun sau sînt îndrăgostit de cinema şi vreau să spun poveşti cît mai diverse. Trecînd prin filtrul personal al regizorului, ele devin poveşti personale. Unii sînt capabili să spună zeci de poveşti, foarte diferite, scrise de ei, dar de multe ori am avut impresia că sînt limitaţi. De exemplu, n-aş putea scrie ceva despre război pentru că n-am trecut niciodată printr-un război. Lucrezi la un lungmetraj? Filmezi şi documentare? Am în plan să fac un film de lungmetraj, o adaptare după romanul unei scriitoare de origine americană care trăieşte mai mult la Paris. Însă detaliile contractuale, nefiind complet puse la punct, nu îmi permit să spun mai multe despre asta. La Columbia am terminat ca regizor şi ca operator. Pînă voi obţine bani din regie, filmez documentare. E un fel de job, am filmat despre brazilienii emigraţi în Europa, la Milano, la Salzburg şi la Darmstadt. Am mai filmat un documentar despre sculptori, chiar şi unul despre un regizor. Unele dintre aceste filme merg la festivaluri, altele sînt cumpărate de televiziuni. Pe lîngă operatorie, am făcut şi sound design pentru un film care a fost selectat la Festivalul de Film de la Sundance, Conversion. Intenţionezi să te întorci în România? Pe termen lung, sigur, pe termen scurt, sigur nu, pentru că soţia mea a venit în America şi face un doctorat care mai durează trei ani. Vrînd-nevrînd, va trebui să stau şi din acest motiv. În toate cele cinci scurtmetraje proiectate recent la Institutul Cultural Român, apare tema însingurării şi a alienării... Mulţi mi-au spus acest lucru şi, probabil, ei cred că sînt o persoană singuratică. Pesemne că tema îmi vine din subconştient şi rămîn la părerea că însingurarea este foarte cinematică, interesantă şi uşor de filmat. Mă fascinează şi legătura dintre corp şi spaţiu, iar singurătatea reprezintă cel mai bine această legătură sau această lipsă a legăturii dintre corp şi spaţiu. Sper, cu timpul, să mă eliberez de această temă. Ce se întîmplă la Casa de producţie "East Company"? Compania sînt eu, am înfiinţat-o în anul doi de facultate şi am numit-o aşa pentru că vin din estul României, care este în estul Europei, iar New York-ul se află pe coasta de est a Americii. În America se face o mare diferenţă între filmele de pe coasta de est şi cele de pe coasta de vest, cele din est fiind considerate mai profunde, mai de "elită". Am ajutat şi un bun prieten şi coleg de la Columbia să facă un film la "East Company". Am avut doar doi colegi români pînă acum. Unul dintre ei este Florin Iulian Şerban. Cum a fost trecerea de la Piatra Neamţ la New York? În două zile m-am obişnuit, sînt puţin trist de fiecare dată cînd plec spre NY şi întotdeauna bucuros cînd vin la Piatra Neamţ. După două zile petrecute în NY mă adaptez perfect şi nu văd o mare schimbare, dar cînd ajung în România, la Piatra Neamţ, mi se pare că oamenii sînt foarte prietenoşi şi foarte calzi. Atît de mare e disponibilitatea la obişnuinţă a omului, încît m-am surprins constatînd că nu e nici o diferenţă. De fapt, este o diferenţă foarte mare. NY are părţi bune şi rele. Poţi muri pe stradă. Eu am fost martor la împuşcături la trei metri de mine. Am văzut pe genericul filmului Crossing un chinez şi o spaniolă. E uimitor să vezi cît de mare poate fi lumea chiar într-un film de scurtmetraj. Cred că acesta este lucrul cel mai important de care m-am bucurat în America, această colaborare cu oameni din toate colţurile lumii, de la care ai foarte multe de învăţat. Tu de la ei şi ei de la tine. Datorită lor devii mai puţin intransigent, accepţi totul mult mai uşor. Am foarte mulţi prieteni din alte domenii şi am avut şi norocul să stau într-un campus în care locuiau 800 de studenţi din toată lumea şi din toate domeniile, nu doar de la Columbia. Aşa m-a deschis spre viaţă, nu să stau mereu cu mintea la film. De ce e New York-ul oraşul filmului independent? Nu ştiu exact de ce s-a concentrat cinematograful independent în NY. De-a lungul anilor, această megametropolă a atras artiştii independenţi, este un oraş în care nu plăteşti nimic ca să filmezi. La Los Angeles, spre exemplu, eşti nevoit să plăteşti o taxă destul de mare ca să filmezi în orice colţ de stradă. New York-ul este aproape un studio, mereu se întîmplă ceva acolo. La orice intersecţie, dacă deschizi camera de filmat, se întîmplă ceva. a consemnat Roxana CĂLINESCU