Biserici de lemn și dorul de piatră
Oltenia nu a fost şi nu este o regiune alintată. Nici economic, geologic, politic şi social, nici arheologic, geostrategic sau financiar. Prin urmare, nici turistic, element vital în zilele noastre. În ciuda faimei Craiovei, „blazonul“ ţinutului în mentalul comun se compune din sărăcie şi ingeniozitate, mămăligă şi isteţime, iuţeală de mînă, oralitate pieţar-mercantilă, improvizaţie aiuritoare şi orgoliu cît cuprinde. „Oltean’oţ şi a mîndru.“ Asta, în ciuda faliei nord-sud, partea dinspre Sibiu, a ciobănimii Vaideenilor şi olăritului hurezean, fiind mult diferită, ca ştaif imperial, de sudul năprasnic, logoreic şi duplicitar, de tip Slatina, Băileşti & Co.
Sigur, de la o vreme parcă s-au mai dezmorţit lucrurile, şi lumea vorbeşte tot mai mult şi mai firesc despre Hurezi, Tismana, Arnota, Bistriţa, Polovragi, Dintr-un Lemn, despre Cozia şi Govora, despre culele Grecenilor şi Casa Duca din Măldăreşti, ori despre Drăgăşanii viilor Isărescu, însă – ca brand şi faimă turistică vorbind – între acestea şi Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Văratec, Putna, Dragomirna, Agapia, Humor, Sihăstria ori bisericile de lemn din Maramureş – este o lume. Este o istorie, este o geografie, plus o bibliotecă diferenţă, ca să spun aşa. Una care, probabil, se va astupa în decenii, şi asta numai dacă, desigur, zeii turismului românesc se vor îndura să transforme neşansele în noroc, netrebnicia în hărnicie şi nimicnicia în profit. (Altminteri, nici Dealul Negru, cu giganticii mititei de la Deduleşti, nu ar fi de neglijat în peisaj...)
Aşa stînd lucrurile, ca mahalagiu bucureştean (dar cu bunici din Mărginimea Sibiului, mă rog frumos) însurat de 34 de ani cu o fată din Stroieştii Vîlcii, nu pot decît să exult în faţa celor două albume superbe realizate, în 2006 şi 2010, de Luiza Zamora şi Şerban Bonciocat: Cule. Case boiereşti fortificate din România, respectiv, Lemn. Biserici din Nordul Olteniei, despre care începusem să scriu aici săptămîna trecută.
Că sîntem (preponderent) din lemn, nu din piatră, latini ortodocşi – nu catolici, nu protestanţi – peticiţi pe drum, şi nu căftăniţi dintru naştere, asta ştim demult. Ce trebuie să mai deprindem este arta bunei cumpăniri între circumstanţele agravante şi cele atenuante, atunci cînd vine vorba de propria-ne preţăluire.
Bunăoară, am fost cu totul de acord cu Vintilă Mihăilescu în interviul acordat revistei Regard („Magazine francophone de Roumanie“), nr. 44 din 15 martie-15 mai 2010, număr dedicat psihologiei românilor. „Încă sîntem o societate ţărănească“, o lume a oralităţii, şi nu a scrierii (aşa cum este lumea apuseană), a lemnului, şi nu a pietrei, deci a sărăciei şi perisabilului, nu a avuţiei durabile. De aici veşnica, fatala improvizaţie, adamismul, înnebunitoarea reiterare a aceloraşi dileme identitare, de aici nestatornicia, fărădelegea şi neorînduiala, absenţa cultului chivernisirii şi a disciplinei muncii, incapacitatea planificării pe termen lung, neîncrederea funciară în tot ceea ce înseamnă instituţie, dispreţul suveran şi hedonist faţă de trecerea timpului („că n-or da turcii!!“). Pe scurt, „rien n’a de véritable continuité“, „tout se passe dans la fondation et dans l’immédiat“. Bon, d’accord. Şi totuşi, nu ştiu cum s-a făcut (şi încă se mai face) că, în uriaşul paradox ce ne caracterizează, Lemnul şi-a dovedit mereu nu doar căldura, miezul sufletesc, tandreţea de cuib, virtuţile familial-educative şi energia vitalizantă, dar şi „valenţele strategice“, ca să zic aşa. Rezistenţa, persistenţa, suava ori parşiva capacitate de a-şi reveni sistematic, de a se adapta, a se plia pe noile cerinţe, a-şi valoriza ritmic rădăcinile, de-a înverzi şi înflori, în ciuda tuturor răutăţilor dinlăuntru şi din afară. Gardurile alea nenorocite, împletite din răchită şi care, reînnodate abil în fiecare primăvară, treceau secolul bine mersi. Bisericuţele din stejar, fag şi brad, cu şiţa din gorun şi „cuiele“ din lemn de tisă, aparent şubrede şi belalii, precum şoprul pentru fînul vitelor, gata să fie luate pe sus la prima suflare de vînt, dar care se încăpăţînează să stea în picioare de veacuri...
Asta nu se spune în interviul lui Vintilă Mihăilescu: că lumea lemnului are aceleaşi virtuţi de-a rezista ca lumea pietrei, aşa cum, la Blaga, sofianicul smerit al ortodoxiei este perfect complementar goticului trufaş, cel care-şi întinde fleşele necruţătoare să înşface spiritul văzduhului, în vreme ce, la noi, căuşul palmei se desface cuminte, aşteptînd în dulce tăcere fîlfîitul de hulub al duhului sfînt. Cu alte cuvinte, nostalgia pietrei nu trebuie să ne alimenteze dispreţul faţă de virtuţile lemnului. La urma urmei, cîtă piatră şi cît lemn vor fi fost în ieslea Bethleemului? Nu sînt oare menite să se sprijine reciproc?! „Oltenia este zona cu cea mai mare densitate de biserici de lemn din România şi, cu toate acestea, ele nu au făcut nicicînd obiectul unor prezentări de felul celor care au făcut cunoscute bisericile maramureşene“ – spune Luiza Zamora. Adevărat, subliniază onest autoarea, ele „nu au ţinuta celor din Transilvania ori Maramureş“, dar nu doar faptul că 209 dintre cele din Vîlcea şi Gorj sînt „incluse în lista monumentelor istorice“ le face prezentabile, ci mai ales esenţa lor antropologică. Mai precis, natura profund umană a lemnului, firescul lui divin prin care făptura-i curată se lasă cuminte lucrată deopotrivă ca leagăn şi sicriu, ca masă, pat şi lacră, fluier şi clopotniţă, scară şi acoperiş, minunata familiaritate ce leagă casa gospodarului de biserica satului, Dumnezeu păşind liniştit prin ogradă – vorba lui Arghezi – în sublima domesticitate a celor văzute cu cele nevăzute. Cum să nu te farmece mulţimea denumirilor antropomorfe ce fac din trupul bisericii imaginea lui Hristos, Fiul Omului: călcîiul fundaţiei, geana podului, fruntea pridvorului, ochiul ferestrei, tîmpla (ori talpa) bisericii, creştetul acoperişului!
Ce este ştiinţific, sobru, laconic, precis, rece profesionist în expozeul Luizei Zamora – care prezintă, rînd pe rînd, cadrul natural, arhitectura, ferestrele, stîlpii şi cornişele, portaluri, zăvoare şi pisanii, iconografia, altarul, pereţii, turlele, clopotniţele, naosul, iconostasul, pronaosul, tablourile votive, icoanele, mobilierul, odoarele – este perfect compensat emoţional de calitatea fotografiilor lui Şerban Bonciocat. Un „om pe care se vede imediat că lumina îl iubeşte din plin“ – cum avea să-mi spună Tania, brusc fermecată, cînd i-am deschis albumul. Graţie ochiului său, lemnul bătrîn capătă viaţă, profunzime, subtilitate şi ritm, un soi de fosforescenţă pulsatorie prin care elementele arhitecturale devin părţi dintr-un ansamblu coregrafic. Astfel încît, în final, diversele locuri şi locuiri care ţi-au atras succesiv atenţia – Gureni, Hobiţa, Ceauru, Obîrşia, Pişteştii din Deal, Valea Bălcească, Glodeni-Băşneci, Crasna din Deal, Chicirea-Leurda, Grămeşti, Mariţa-Cornet – sfîrşesc într-o horă ameţitoare de har al simplităţii.
Ce se întîmplă astăzi cu aceste mici minuni ce definesc măreţia, cum se alege praful de tot, cum sînt dărîmate ori anume lăsate-n paragină, în favoarea huidumelor de beton, cum li se pune tablă pe acoperiş, în locul draniţei tradiţionale, şi termopan, în locul ferestrelor însufleţite, cum le dispar odoarele, sau cum ia plasticul locul ţesăturilor de in şi cînepă, cum se distrug sau malformează picturile vechi, cum unii preoţi aşteaptă comandă ştampilată ori mici atenţii pecuniare, ca să deschidă uşa lăcaşului de rugăciune – sînt realităţi care se cer povestite, nu doar cu tristeţe şi revoltă, ci şi cu înţelepciune. Mă voi încumeta s-o fac.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Recent, a lansat volumul Cărţile care ne-au făcut oameni la Editura Humanitas.