Biroul Oval al muzicii clasice
Se poate găsi o soluţie de pace durabilă între Israel şi Palestina? De ani şi ani se tot caută o soluţie – în van. Daniel Barenboim participă şi el, în felul său, la aceste căutări. Nu de la el se aşteaptă o rezolvare definitivă, ci de la oamenii politici. Dar, pentru ca un acord să fie pus în practică, e nevoie de comunicare, de înţelegere reciprocă. Pe asta mizează şi Barenboim. Legendarul muzician pare că şi-a făcut o misiune din a zdruncina establishement-ul politic, intelectual şi artistic. Muzica şi opţiunile lui culturale au devenit arme în această luptă cu inerţiile de gîndire, cu clişeele, cu locurile comune. Fiecare „lovitură“ e trimisă cu graţie, dar, de fiecare dată, de pe poziţii incomode. El oferă poate cel mai grăitor exemplu că arta are un sens şi în vremuri tulburi. Acum vreo 15 ani, Daniel Barenboim a stîrnit furie în Israel atunci cînd, invitat să concerteze la Ierusalim, împreună cu Staatskapelle din Berlin, a cîntat un fragment pentru orchestră din Tristan şi Isolda de Wagner, un compozitor pe care o lege nescrisă l-a interzis în Israel (ca urmare a antisemitismului său şi a faptului că muzica i-a fost promovată şi instrumentalizată de nazişti). Barenboim era cît pe-aci să devină persona non grata în Israel – din fericire, în Knesset n-au fost suficiente voturi pentru asta. În schimb, a reuşit să-l „impună“ pe Wagner… În 2004 a stîrnit din nou polemici în Israel, atunci cînd, oferindu-i-se un important premiu de stat pentru merite culturale, a pledat, cu argumentul multiculturalismului, pentru rezolvarea conflictului cu Palestina. Însă Barenboim nu e doar un om al vorbelor, ci şi un om al acţiunii. Împreună cu prietenul său, scriitorul Edward Said, a fondat West-Eastern Divan Orchestra, cu muzicieni invitaţi din Israel, Palestina, Liban, Egipt, Siria şi Iordania. „Concertul de la Ramallah“ – pe care numeroase televiziuni occidentale l-au transmis live – a fost un manifest pentru pace, evocat adesea în dezbaterea publică. Pentru Barenboim, muzica e un exerciţiu de reconciliere.
Programul lui Barenboim are însă o portanţă mai largă. Căci şi ambiţiile sînt mari. Barenboim-Said-Akademie se numeşte instituţia pe care a creat-o lîngă Opera din Berlin. Academia îşi propune să îi adune pe cei mai promiţători muzicieni din Orientul Apropiat, pentru a aprofunda capodopere ale muzicii universale şi pentru a discuta teme arzătoare ale politicii internaţionale. „Dacă sînt în stare să cînte armonios împreună, vor putea să şi dialogheze“ – crede Barenboim. Academia se vrea şi un centru de cercetare şi de promovare pentru muzica arabă. La baza acestui proiect cultural este Conferinţa pentru muzică arabă care, în 1932, a adus laolaltă, la Cairo, muzicieni din Orient şi europeni (printre alţii, pe Béla Bártok şi pe Paul Hindemith). Sala de concerte „Pierre Boulez“ e, şi ea, un statement. Inaugurată (fără tăieri de panglică, fără momente festive) în luna martie, această sală pare să fie exact opusul filarmonicilor cu care ne-am obişnuit în Europa occidentală. Interiorul e mai degrabă modest, minimalist, funcţional şi tehnologizat. O scenă ovală în jurul căreia scaunele sînt amplasate pe gradene supraetajate. Şi panouri din lemn de cedru. Sala a fost concepută de Frank Gehry ca o cutie de rezonanţă: toate mijloacele sînt puse în slujba sunetului şi a întîlnirii oamenilor cu muzica. Conceptul e inspirat de propunerile avangardiste ale celebrului dirijor şi compozitor francez care, la concertele sale de la New York, a eliminat fotoliile şi le-a înlocuit cu gradene şi perne pentru a oferi spectatorilor o experienţă concertistică mai confortabilă şi pentru a favoriza apropierea dintre oameni. Şi în noua sală de la Berlin spectatorii stau de jur-împrejurul orchestrei. Nu există scenă, nici măcar podium. Şi Barenboim, şi Gehry l-au cunoscut pe Pierre Boulez în tinereţe – sala care-i poartă acum numele e un omagiu postum adus acestui adevărat mediator cultural. Va fi – după cum anunţă Die Zeit – Biroul Oval al muzicii clasice. O adevărată instituţie, deci.
Foto: wikimedia commons