Bani publici pentru acțiuni sociale

Nu e de mirare că legea privind parteneriatul dintre stat şi biserică – adoptată recent cu o largă majoritate – stîrneşte atîtea polemici. Căci ea atinge două zone extrem de sensibile ale societăţii. Pe de o parte, nevoia acută a intervenţiei sociale şi umanitare pe fondul eşecului statului de a-şi îndeplini atribuţiile. Pe de altă parte, relaţia dintre stat şi biserică zdruncină un principiu de bază al democraţiilor moderne: laicitatea. Noua lege stabileşte că statul poate finanţa (cu pînă la 80%) cheltuielile pentru proiectele sociale ale cultelor religioase. Şi statul şi biserica îşi recunosc misiunea socială – legea iniţiată de deputata Raluca Turcan (PDL) stabileşte acum bazele parteneriale. Aveam nevoie de această lege?

În Franţa există de la 1905 – deci de mai bine de o sută de ani – o lege a separării bisericii de stat. Legea restabileşte ceea ce francezii au numit o „egalitate republicană“ garantînd în acelaşi timp libertatea cultului religios şi libertatea de conştiinţă. Franţa respectă deci toate credinţele religioase, dar nu recunoaşte oficial nici un cult. Legea prevede, printre altele, statutul asociaţiilor de cult – ele au personalitate juridică proprie şi o structură asemănătoare organizaţiilor nonguvernamentale. Bunurile bisericilor – care ţineau de resortul public – au fost astfel preluate de aceste entităţi. Asociaţiile de cult au dreptul să desfăşoare activităţi pentru a obţine fonduri, dar nu au scop lucrativ. Toate trebuie înregistrate la prefectură şi sînt supuse unui control fiscal. Statul le acordă anumite scutiri de taxe. Parteneriatul dintre stat şi asociaţiile de cult se desfăşoară în baza aceloraşi legi care permit cooperarea cu sectorul ONG. Laicitatea rămîne un principiu de bază pentru democraţia franceză – afişarea însemnelor religioase în instituţiile publice este interzisă, iar prelaţii nu asistă la sesiunile parlamentare. Guvernul nu construieşte (sau finanţează) biserici, dar este obligat, în schimb, să participe financiar la restaurarea clădirilor (de cult) valoroase.

În Germania, Angela Merkel a ajuns cancelar ca lider al unei coaliţii formate, printre altele, de o uniune creştin-democrată. Însă ideologiile şi titulaturile de partid nu se confundă cu principiile democraţiei: statul şi biserica au drumuri diferite. După Primul Război Mondial au fost adoptate legi care întăresc această separare. Principiile constituţionale sînt autodeterminarea, libertatea de credinţă şi neutralitatea statului. Afişarea simbolurilor religioase în şcoli este interzisă. Bisericile se întreţin dintr-o taxă pentru servicii religioase pe care enoriaşii o plătesc anual. Taxa este prelevată de stat în schimbul unui procent din încasări. Această taxă fără caracter obligatoriu nu este impusă de guvern şi nu este adresată oamenilor în calitate de cetăţeni, ci doar celor care frecventează biserica. Asociaţiile religioase îşi administrează singure patrimoniul şi veniturile şi sînt supuse controlului fiscal. Nu există, nici aici, vreun cadru special de desfăşurare a parteneriatului dintre stat şi biserică: la nivel local, fiecare asociaţie are dreptul să ceară bani cui vrea, inclusiv fonduri publice, la fel cum ar face orice ONG. De regulă, biserica nu este chemată de stat să sprijine demersurile sociale. Dimpotrivă – biserica invită partenerii, printre care se numără uneori instituţii ale statului, ca să rezolve o problemă.

O lege a parteneriatului dintre stat şi biserică pentru România? Da, e acceptabilă. Dar numai după adoptarea prealabilă a unei legi care să prevadă separarea clară a statului de biserică, numai după o corecţie a Constituţiei în sensul laicizării, numai după ce bisericile vor căpăta, prin lege, o autonomie (şi totodată un control) în raport cu statul.

Deocamdată, aşa cum a fost proiectat, actul normativ e (încă) o formă fără fond. Căci bisericile ar putea foarte bine să realizeze proiecte sociale prin intermediul asociaţiilor sau fundaţiilor pe care, oricum, le controlează. O alocare directă de fonduri de la stat pentru biserici (chiar dacă destinaţia banilor publici e controlată) excede limitele unei relaţii normale dintre stat şi culte.

Mă întreb dacă nu cumva această lege e o formă (indirectă) a statului de a participa la cheltuielile pentru edificarea Catedralei Mîntuirii Neamului. Fiindu-le oferite fonduri publice pentru a-şi desăvîrşi misiunea umanitară sau socială, bisericile vor putea aloca mai mulţi bani din cei strînşi de la enoriaşi pentru a finanţa construcţia Catedralei.