„Banda desenată este o modalitate de a spune o poveste“ – interviu cu Alexandru CIUBOTARIU

Pe 9 mai, chiar de ziua Europei, s-a deschis a V-a ediție a Salonului European de Bandă Desenată la Rezidența Scena9, a cărei temă a fost „Respectul“. Am stat de vorbă despre această ediție a salonului cu Alexandru Ciubotariu, autor de bandă desenată și curatorul expoziției românești.

De ce această ediție este mai specială decît cele anterioare?

Salonul European de Bandă Desenată este un proiect inedit pe piața benzii desenate românești. E un salon organizat de EUNIC România, adică rețeaua institutelor culturale naționale și propune de fiecare dată un mozaic de bandă desenată care provine din diferite culturi europene, fără să existe vreun curator sau vreo direcție dată de o anumită persoană sau de o asociație. Este un aspect pe care eu l-am găsit foarte bun încă de la început, pentru că surprizele sînt nemăsurate, fiecare institut propune ce crede că este reprezentativ sau ce are în strategia de promovare culturală, adică un artist, un proiect, un grup de artiști, singurul numitor comun sau singura „restricție“ ar fi să fie bandă desenată, sau cel puțin așa a fost pînă la ediția trecută. La această ediție s-a adăugat și o temă a salonului, care dă o unitate mai puternică, și e vorba despre bandă desenată cu subiect social.

De fapt, ce înseamnă banda desenată cu subiect social?

Subiectul de natură socială este cel care contează, iar ca mod de realizare lucrările se pot împărți în trei categorii. Cele mai multe sînt realizate împreună cu asociații, care la un moment dat, pentru a-și transmite mesajul, au ales ca formă de exprimare banda desenată. Ceea ce pe mine mă bucură, pentru că au conștientizat faptul că banda desenată este în primul rînd o modalitate de a spune o poveste. Toate proiectele prezente în expoziție mi se par foarte bune, pentru că au povești foarte bune. Cele mai multe sînt inspirate din fapte reale, sînt povești de viață care cu greu pot fi bătute de ficțiune. A doua modalitate de realizare ar fi dorința unui artist de a face o lucrare de acest gen, indiferent dacă vreo editură sau vreo asociație se implică în proiectul lui. Este cazul unui fanzin editat la Cluj despre Roșia Montană, în care diferiți artiști și-au exprimat părerea despre acest subiect. Foarte important este că e autoeditată, deci a fost dorința lor de a-și spune punctul de vedere, nu au fost plătiți de nimeni, pentru că au fost mici discuții la selecție, cînd am propus acest proiect pe care lumea îl privea oarecum suspect: „De cine a fost făcut? Unde a fost editat?“ E pur și simplu editat de artiști, au fost doar cîteva exemplare care au circulat pe la tîrguri și saloane de bandă desenată, deci nu poate fi vorba despre vreo propagandă într-un sens sau altul. A treia modalitate e din nou dorința unui artist de a spune o poveste pe care, însă, o cunoaște foarte bine, cum e exemplul lui Dan Ungureanu, cu Povestea lui Eli. El cunoaște un caz cutremurător al unei fetițe orfane care a trecut prin multe încercări, și și-a propus să facă un roman grafic legat de acest personaj. Deocamdată a realizat doar cîteva capitole care au fost publicate în Decît o Revistă.

Cît de importantă este documentarea în banda desenată cu subiect social?

Documentarea e esențială pentru a ajuta povestea. Mereu spun asta – orice alegere faci în banda desenată, ea trebuie să ajute în primul rînd povestea, de la cromatică, la compoziție, decoruri, cum arată personajele, chiar și pînă la modul de a scrie în bule. Cineva mă întrebase ieri – pe lîngă documentare care trebuie să fie foarte riguroasă, unde mai este loc de intervenția ta ca artist în banda desenată cu subiect social? Eu zic că este loc, pentru că trebuie să vii cu aportul tău la o poveste adevărată, acesta e rolul ilustratorului și chiar al autorului de bandă desenată, să vină cu ceva în plus.

Banda desenată cu subiect social poate să se adreseze și copiilor? De fapt, în România, există percepția generală că banda desenată se adresează exclusiv copiilor…

E foarte bine că ai punctat asta pentru că am lucrat de curînd la o bandă desenată care se numește Povestea Emei și va fi lansată chiar în cadrul acestui salon, în ultima zi, și nu s-a specificat de la bun început cui se adresează. E foarte important pentru cine facem noi banda desenată și atunci putem avea bandă desenată cu subiect social care se poate adresa copiilor. Mi se pare foarte eficientă pentru rolul ei educativ, poate ajunge în școli, la copii, cum s-a întîmplat în cazul experienței noastre comune cu De unde ești? Din Giulești. Copiii au văzut că pot fi ei eroii de bandă desenată și că poveștile lor se pot regăsi în banda desenată. Însă există benzi desenate care se adresează exclusiv adulților, chiar în cadrul salonului sînt cîteva interzise copiilor, pentru că tratează niște subiecte foarte dure și cu o abordare fără menajamente. Au ieșit niște lucrări care sînt greu digerabile chiar și pentru adulți. Așa cum ziceam, banda desenată este o modalitate de a spune povești, fie că sînt pentru copii, fie că sînt pentru oamenii mari.

Ce fel de lucrări putem vedea în acest salon? Care sînt temele?

Sînt artiști din 15 țări, o parte dintre lucrări fac parte din proiectul „Respect“, care este o asociație/editură din Rusia ce publică exclusiv bandă desenată cu subiect social și care colaborează cu institute culturale și artiști din Europa. În plus, fiecare țară contribuie cu lucrări surprinzătoare și aproape necunoscute la noi. Cum ar fi Estonia, pînă în acest an nu știam nici o bandă desenată din Estonia. Temele sînt diverse, de la refugiați, abuzuri, respectarea drepturilor omului, minorități ș.a.m.d. Mie mi-au plăcut doi artiști care îmi sînt oricum foarte dragi și care la un moment dat au vizitat România – Ptiluc din Franța și Mawil din Germania, amîndoi fac parte din proiectul „Respect“. Mawil îmi place extrem de mult. Din păcate, e o problemă cu expunerea benzii desenate, pentru că aceasta e făcută pentru a fi publicată, nu expusă. Cum expui banda desenată? De multe ori, se expun doar fragmente, unele pot fi însoțite și de carte, însă uneori replicile și povestea sînt scrise în limbi greu accesibile, ceea ce limitează cumva înțelegerea în profunzime a poveștii.

Ce ne poți spune despre expoziția românească?

Am fost curatorul expoziției românești și am încercat să adun cam tot ceea s-a făcut în zona de bandă desenată cu subiect social în ultimii ani. Au fost surprize chiar și pentru mine, care credeam că știu destul de multe despre banda desenată. În cadrul expoziției, sînt lucrări realizate de 14 artiști, ne-am limitat la cîte un proiect din partea fiecăruia, pentru că sînt artiști care au mai multe proiecte sociale. Sînt subiecte de la ecologie, la minorități, la abuzuri de toate felurile, trafic de ființe umane. Există chiar și un proiect social care s-a adresat penitenciarelor, o carte care se intitulează După gratii și a fost distribuită exclusiv în penitenciare. Așadar, e o retrospectivă a benzii desenate românești cu subiect social.

Ce se întîmplă cu banda desenată din România în momentul de față?

E cu suișuri și coborîșuri. Eu fiind atît de implicat în fenomen, am senzația că se întîmplă o groază de lucruri, dar încercînd să mă detașez un pic, îmi dau seama că prezența bandei desenate în peisajul publicistic românesc e încă destul de slabă. Dar s-au făcut pași importanți cu traduceri foarte bune, cum ar fi cele de la Editura ART. Există și o revistă main­stream autentic românească – Harap Alb continuă… Există și multe proiecte ale artiștilor, autoeditate, autofinanțate, care sînt extrem de spectaculoase, mai mult vizual decît ca poveste. Avem bandă desenată pentru copii în două reviste – Fabulafia și Ghidul pozneț de cultură. Există webcomics precum cele realizate de Fredo & Pid’jin, care au foarte mulți fani. Sînt și autori care lucrează pentru edituri de afară. Deci, un pic din fiecare. Banda desenată se face în România prin prisma unei pasiuni foarte mari, ăsta e numitorul comun. Fie că e vorba de organizat saloane, festivaluri, fie că e vorba de publicare.

a consemnat Adina POPESCU