Bacul la control

În ultimii ani, am tot urmărit isteria generală iscată de cifrele mici de promovabilitate la bacalaureat. După vreo două decenii în care (aproape) oricine a luat diploma de bac, a crescut, în sfîrşit, nivelul de exigenţă. A crescut în aşa grad, încît supraveghetorii au început să-şi facă treaba, adică nu au mai permis elevilor să copieze. De cîţiva ani încoace, statisticile arată în sfîrşit adevărul. Adică: doar jumătate dintre examinaţi merită diploma. De unde şi isteria! În România se consideră cumva firesc ca parcursul şcolar să se încheie cu diploma de bacalaureat şi să continue, eventual, cu studiile universitare. E o prejudecată: doar elevii capabili au de ce să obţină diplomele. Examenele de pe parcursul şcolarizării şi examenul final, bacalaureatul, sînt modalităţi prin care sînt verificate şi atestate cunoştinţele dobîndite. Diploma de bac e dovada unor competenţe – tocmai raritatea, dificultatea de a o obţine îi conferă valoarea. Dacă primele opt clase sînt obligatorii, liceul e facultativ. Nu toţi cei care au absolvit opt clase trebuie să meargă la liceu, nu toţi care au intrat la liceu trebuie să-l şi termine, nu e obligatoriu ca toţi cei care au reuşit să treacă prin 12 clase să şi obţină diploma de bacalaureat.  

În Germania, de pildă, unde examenele se dau „pe bune“, promovabilitatea era pînă nu de mult undeva pe la 40%. Chiar şi numai obţinerea diplomei de Abitur reprezintă un merit recunoscut şi un avantaj pe piaţa muncii. Guvernul a încercat, ani la rînd, să crească rata de promovabilitate – şi implicit numărul abiturienţilor –, însă niciodată nu s-a pus problema unor subiecte mai uşoare la teze. Ceea ce cer responsabilii cu educaţia din landuri (căci materia predată şi examenele se hotărăsc la nivel de land) este o mai bună pregătire, încă din timpul ciclurilor gimnaziale. Căci la ce bun un număr mare de „diplomaţi“ dacă se va constata ulterior că sînt insuficient pregătiţi?  

Astăzi, rata de absolvire a examenului de Abitur se apropie de 50%. Numărul tot mai mare de abiturienţi e privit cu suspiciune de specialiştii în educaţie. Cum de a crescut atît de mult şi atît de repede numărul „diplomaţilor“? O comisie federală studiază cauzele acestei creşteri şi măsoară consecinţele. Premisele studiului sînt următoarele: 1) a crescut nivelul de pregătire în şcoală; 2) a scăzut nivelul/exigenţa la examen; 3) a crescut substanţial frauda.  

Această ultimă pistă a fost exclusă rapid din calcul, căci nimeni nu-şi poate imagina în Germania că examinatorii ar putea accepta mită, ca să închidă ochii, în timp ce elevii copiază. Dincolo de cîteva cazuri izolate, nici nu se poate documenta o asemenea teorie. Să fi scăzut exigenţele la examen? Şi asta e puţin probabil – spun cercetătorii. Regulile, baremurile, programele sînt tot mai stufoase. E clar – spun specialiştii –, a crescut nivelul de cunoştinţe al elevilor. Dar e greu de stabilit cum se poate măsura asta dincolo de examenul propriu-zis. Germania nu are un sistem de învăţămînt unitar: fiecare land decide asupra materiilor şi a modului în care sînt predate. În plus, paleta de opţiuni în învăţămîntul preuniversitar e mult mai largă decît în România. Ceea ce s-a întîmplat – cred specialiştii – este o uniformizare a ofertei educaţionale şi o creştere a exigenţelor în filierele considerate mai puţin pretenţioase (cicluri serale, cu frecvenţă redusă, licee profesionale etc.). Cei care, pe vremuri, picau examenul căci erau mai slab pregătiţi, reuşesc acum să-l treacă mult mai uşor. Dar asta nu e neapărat o veste bună pentru Germania. Căci promisiunea de acum 10-15 ani că oricine a trecut bacul îşi va găsi cu uşurinţă un loc de muncă nu mai e valabilă. Din cauza crizei. Dar şi pentru că angajatorii cer tot mai mult de la candidaţii la un post. În acest segment al studiilor medii e, de fapt, cea mai mare concurenţă. Cei fără diplomă (şi, prin urmare, cu pretenţii mult mai mici) îşi găsesc job ceva mai uşor. Fără studii superioare, examenul de maturitate nu mai valorează mare lucru.