Bac pe bune
N-am înţeles, în tot vacarmul de după bacalaureat, care e tragedia. Pînă la urmă nu s-a întîmplat nimic. La examenul susţinut în sfîrşit în condiţii concurenţiale decente – nu s-a mai dat voie cu fiţuici, telefoane mobile, ciorne etc. –, nişte loaze nu au luat examenul şi îl vor repeta la toamnă. Avem o rată de promovabilitate de patruzeci şi ceva la sută la nivel naţional, după ce ani în şir am înregistrat cifre peste media europeană. Şocul acestei realităţi nu ar trebui să fie atît de dureros: notele mari de la bac din ultimii zece ani au fost doar o iluzie, n-au fost pe bune. Cel mai tare m-a enervat atitudinea părinţilor şi elevilor care acuzau „supravegherea severă“ şi „baremul strict“. S-a făcut mare tapaj că elevii au fost stresaţi de supraveghetori şi că foile de examen au fost cenzurate după nişte criterii nemiloase. Mi se pare o pseudoexplicaţie: unii au reuşit, totuşi, să treacă examenele. Apoi, s-a spus că subiectele au fost deosebit de grele. Or fi fost grele pentru elevii slab pregătiţi. Cît de uşoare să fie subiectele pentru a putea fi abordate de un elev care a luat un pic peste nota 1? Problema e pusă greşit de la bun început: elevul este cel care trebuie să se adapteze cerinţelor dacă vrea să ia diploma, nu examinatorii să se supună cunoştinţelor limitate ale elevilor.
Frauda în formă continuată, practicată la scară largă, tolerată, dacă nu chiar încurajată de părinţi şi de profesori, a indus ideea că „merge şi aşa“, că parcursul liceal poate fi făcut fără mari eforturi, că examenele sînt un moft. De fapt, liceul şi bacalaureatul sînt un moft doar dacă sînt trecute în felul acesta – diploma în sine are, peste tot în lume, o valoare mult mai mare. Tocmai raritatea, dificultatea de a o obţine îi dau această valoare. Dacă primele opt clase sînt obligatorii, liceul e facultativ. Nu toţi cei care au absolvit opt clase trebuie să meargă la liceu, nu toţi care au intrat trebuie să-l şi termine, nu toţi cei care au reuşit să trecă prin 12 clase trebuie să şi obţină diploma de bacalaureat. În România se consideră cumva firesc ca parcursul şcolar să se încheie cu această diplomă şi să continue, eventual, cu studiile universitare. E o prejudecată: doar elevii capabili au de ce să obţină diplomele. Examenele de pe parcursul şcolarizării şi examenul final, bacalaureatul, sînt modalităţi prin care sînt verificate şi atestate cunoştinţele dobîndite. În Germania, de pildă, unde examenele se dau „pe bune“, promovabilitatea e undeva pe la 42%. Chiar şi numai obţinerea diplomei de Abitur reprezintă un merit recunoscut şi un avantaj pe piaţa muncii. Guvernul îşi propune să crească rata de promovabilitate – şi implicit numărul abiturienţilor – însă niciodată nu s-a pus problema unor subiecte mai uşoare la teze. Ceea ce cer responsabilii cu educaţia din landuri (căci materia predată şi examenele se hotărăsc la nivel de land) este o mai bună pregătire încă din timpul ciclurilor gimnaziale.
În Franţa, bacalaureatul este considerat cel mai important examen din viaţa unui tînăr. Există mai multe tipuri de bacalaureat care, fiecare, îndrumă absolventul către un alt parcurs postliceal (sau universitar). Fraude există (deconspirarea subiectelor), însă ele reprezintă mai degrabă excepţia – nu s-a auzit de copiuţe sau suflat ca fenomen de masă. Rata de promovabilitate se situează pe la 85,5%. Raportat la numărul de tineri la vîrsta şcolarizării, numărul elevilor de liceul este ceva mai scăzut decît în ale state europene pentru că elevii mediocri sînt îndrumaţi către gimnazii, şcoli de meserii şi colegii.
Şi în Franţa, şi în Germania examenul de bacalaureat e comentat şi răscomentat în presă – însă nicăieri n-am văzut isteriile precum cele la care am fost martor, recent, în România.
Acum, o droaie de absolvenţi de liceu slab pregătiţi vor trebui să se pună pe învăţat dacă vor să obţină diploma de bacalaureat. Nu e nimic rău în asta. Învăţatul nu dăunează sănătăţii.