Aventurile lui Traian în 2012

Monumentele sînt mai ceva ca nişte fiinţe vii. Prezenţa lor în viaţa publică incită sau deranjează, iscă dispute, stîrneşte pasiuni. Sînt mereu acolo, pe soclu sau la colţ de stradă, ne aşteaptă cu un zîmbet senin sau cu o grimasă severă. Orice ai face, nu le poţi ignora. Probabil că deja se obişnuieşte ca înainte de instalarea oricărui nou monument să se iniţieze o dezbatere publică: La ce bun?, Care să fie mesajul?, Unde şi cum să fie amplasată statuia?. La Berlin, autorităţile au propus, încă de acum un deceniu, construirea unui monument al Unităţii Germaniei. S-au organizat mai multe concursuri, au fost evaluate sute de proiecte, s-au consultat specialişti în urbanism, artişti plastici, istorici, reprezentanţi ONG – nu s-a ajuns la un numitor comun. Proiectul nu a fost abandonat, dar monumentul există doar pe hîrtie.

Dezvelirea, la Bucureşti, pe treptele Muzeului Naţional de Istorie, a unui monument al romanităţii s-a transformat în dramoletă. În cazul de faţă nu a existat nici un dialog public înainte de dezvelire, ci doar un buzz negativ imediat după inaugurare. Nu l-aş pune doar pe seama febrei preelectorale. Căci reacţiile pe care le-am văzut sînt confuze. Ele provin din înşelarea unor aşteptări. Primul tip de reacţie: „statuia e porno“. Hmm. Cînd o spun tabloidele, citînd trecători, j’en passe. Al doilea tip de reacţie: nu se înţelege ce e cu Traian şi, mai ales, ce e cu lupoaica. Aici, e o chestiune de percepţie, de gust public. Pot intui de ce se simte dezorientat un om simplu, obişnuit cu estetica monumentală a realismului socialist; dar nu înţeleg de ce oameni tineri, vizitatori ai galeriilor de artă contemporană, strîmbă din nas. De ce le plac, de pildă, colajele lui Ion Bîrlădeanu, dar nu şi statuia concepută de Vasile Gorduz. Căci tot cu mijloacele colajului se construieşte şi această imagine metaforică. Împăratul Traian nu ţine lupoaica în braţe – aşa cum s-a scris în majoritatea articolelor; nu, el este doar unul dintre elementele ansamblului. Intenţia e clară: mîinile lui Traian sînt îndreptate în faţă, ca şi cum ar păşi spre cel care-l priveşte. Reprezentarea se situează între clasic şi modern: accentele cad pe dimensiunea umană, pe detaliu, pe gest. Celălalt element al monumentului este lupoaica. Capul de lup se confundă cu stindardul dacic prin „lipirea“ acelei cozi prelungi. Lupoaica-steag-dacic e, evident, din alt film: reprezentarea ei e mai degrabă postmodernă. Intenţia artistului de a sugera naşterea poporului român rezultă din colaţionarea sau suprapunerea celor două elemente diferite stilistic. În termeni de eficienţă (dacă îmi este îngăduit acest termen în evaluarea unei metafore), monumentul funcţionează, mijloacele folosite sînt utile pentru scopul artistului, fiecare element este reperabil autonom şi în ansamblu. Dar asta nu e de ajuns pentru a trasforma statuia în monument.

Ne reprezintă? Da şi nu. El este reprezentativ în măsura în care ilustrează simbolic un moment istoric crucial. Însă o face într-un limbaj bizar, pe care oamenii de rînd nu îl înţeleg; iar tinerii educaţi nu sînt deloc atraşi de mesaj: manualele de istorie s-au mai schimbat, accentele sînt diferite, lumea arată altfel. Întrebarea cu adevărat fierbinte e dacă demersul în sine mai este de actualitate. Eu, unul, sînt de părere că această frămîntare identitară de anii ’90 e sau ar trebui să fie depăşită. Vă mai amintiţi de celebra frază a lui Ion Iliescu, în Senatul american: „The ducks came from the trucks“? Suna fals nu doar din cauza englezei stricate a preşedintelui, ci şi pentru că afirmaţia era inadecvată. La fel de aiurea e să revii acum, într-o limbă pe care mulţi n-o pricep, la o temă atît de expirată cum e naşterea naţiunii române din simbioza daco-romană. Sînt destule alte etape istorice la care am putea să ne raportăm în contemporan şi care nu sînt acoperite în spaţiul public. De ce îi (mai) dedicăm un monument împăratului Traian în 2012?

Foto: L. Muntean