Avanpremieră editorială: „Umbra regelui” de Maaza Mengiste

8 septembrie 2021   La zi în cultură

Vă prezentăm un fragment din romanul Umbra regelui de Maaza Mengiste, aflat în curs de apariție la Editura Nemira, în traducerea Gabrielei Nedelea.

Maaza Mengiste s-a născut la Addis Ababa, Etiopia, în 1974, dar a părăsit țara împreună cu familia ei cînd avea patru ani. Și-a petrecut restul copilăriei în Nigeria și Statele Unite, apoi a studiat în Italia, ca Fulbright Scholar, și la New York University. A publicat masiv, în special pe tema imigrației și a Revoluției din Etiopia, în The New Yorker, The New York Times, Granta, Lettre Internationale. Romanul ei de debut, Beneath the Lion’s Gaze (2010), a fost menționat printre cele mai importante 10 cărți africane contemporane de către Guardian. Cel de-al doilea roman al său, Umbra regelui (The Shadow King, 2019), a fost nominalizat la Booker Prize și la Historical Writers’ Association Gold Crown Prize (2020). În prezent, Maaza Mengiste trăiește la New York și este profesoară de scriere creativă și traducere literară la Queens College.

***

Umbra regelui (fragment)

Hirut își caută carabina în fiecare zi, cînd face curățenie. Se duce în salon și ridică sofaua. Dă perdelele la o parte, scutură covorul și mută radioul dintr-un loc într-altul. Își trece palma pe sub tăblia mesei și ridică, pe rînd, cele patru scaune, să se uite dedesubt. O imploră pe bucătăreasă s-o ajute să ridice sacii cu teff și să-i cîntărească, să cerceteze tigvele cu amestec pentru injera. Se uită în traista cu cartofi și în punga cu linte. Scotocește prin tufele foșnitoare de trandafiri și prin căpițele de fîn de lîngă grajdul cailor și, tot acolo, dărîmă și stivuiește la loc lemnele pentru foc aranjate cu grijă de Berhe. Se uită cu băgare de seamă în puțul din vecinătatea gospodăriei. Se tîrăște pe sub verandă. Despăturește și împăturește toate eșarfele și rochiile frumoase din dulapurile lui Aster. Deși nu-i este permis, se strecoară în biroul lui Kidane să măture, atunci cînd acesta e plecat la întrunirile lui de război. Deretică meticulos, cu rîvnă, pînă cînd fiecare încăpere sclipește de curățenie, pînă cînd toate obiectele de argint și de cupru scînteiază ca un foc mocnit.

Aster e din ce în ce mai încordată și o urmărește atent. Kidane se ridică și iese, cînd intră ea. Bucătăreasa îi zice în fiecare seară: „Păi, ai făcut deja curat în camerele astea, ajunge! Zice: „I-au dat-o deja vreunuia dintre recruții lui Kidane. Zice: „Berhe, oprește-o! Dar Berhe o urmărește tăcut, cu o tristețe nesfîrșită pe chipul lui ofilit, cercetînd, pentru a nu știu cîta oară, potecile bătătorite din afara gospodăriei. Apoi, într-o zi, după cîteva săptămîni, o oprește la poartă și o ia în brațe, șoptindu-i la ureche: „Ce-a fost a fost, copilă! Ce s-a dus face loc pentru ceva nou. Cu toate astea, ea continuă să spele și să șteargă praful, să lustruiască și să măture, luînd-o mereu de la capăt, ca și cum nu făcuse nimic pînă atunci, fiind cuprinsă tot mai mult de spaima unui gînd: carabina s-a făcut nevăzută. De parcă n-ar fi existat vreodată. De parcă n-ar avea decît această viață, această casă, de parcă n-ar fi decît ceea ce e acum – o copilă lipsită de iubire. Mai devreme sau mai tîrziu, va trebui să accepte că pușca nu mai e niciunde. S-a prăbușit în hăul care le poate înghiți pe fete, la fel de ușor ca pe arme. Simte ea însăși cum dispare, cum i se înmoaie oasele, i se scufundă în piele. Se trezește febrilă, convinsă că mîini invizibile o tîrăsc departe, iar ea, lipsită de apărare, fără pușcă, e prea vlăguită ca să înfrunte dușmanul. „Îmi pare rău, Abbaba, rostește ea în fiecare noapte. Își cere iertare de la tatăl său, apoi așteaptă ca arșița înverșunată a soarelui să pîrjolească întunericul.

Colierul lui Aster: îl găsește într-o zi, vîrît adînc în sertarul de sus al biroului lui Kidane – biroul acela splendid, din lemn sculptat, acum acoperit de teancuri groase de hărți și de ziare, precum și de un portret al fiului lor, micuțul Tesfaye. Hirut își trage iute mîna din sertar, ținîndu-l strîns în pumn. E un crucifix de aur masiv, cu un lanț superb, greu și dur în palma ei tremurîndă. Îi alunecă și cade pe podea zornăind, ca o pungă cu monede, iar, cînd îl ridică iute de jos, cu inima spărgîndu-i pieptul, simte o respirație în încăpere. Se întoarce repede: în fața ei, sînt două scaune îndreptate spre birou, iar pe perete, o fotografie îngălbenită de vreme a tatălui lui Kidane și alta, cu un cuplu mai tînăr. Același morman de documente și de ziare pe birou, iar deasupra lor, o poză cu camioane întregi de oameni mărșăluind în costumele lor abesha și un portret al împăratului Haile Selassie, uitîndu-se lung, acuzator, spre ea. Aceeași sabie sprijinită în același colț. Nu s-a clintit nimic, dar lui Hirut îi pare că s-ar dilata pereții, ca și cum o mînă s-ar întinde să-i smulgă colierul, așa că strînge pumnul și mai tare și fuge.

Îl îngroapă lîngă grajd, într-o groapă pe care o sapă sub lemnele lui Berhe. Continuă să curețe casa. Continuă să caute carabina. Hirut își petrece zilele avînd grijă să nu fie văzută, să nu se observe, cumva, că se comportă ciudat, într-o casă impecabilă, datorită trudei sale neobosite. De-abia noaptea își permite să simtă efectul schimbării, să i se umple inima de triumf și să zîmbească. Pipăie ușor locul de lîngă ea, acolo unde se afla cîndva carabina, apoi închide ochii și visează o fată pe vîrful unui munte, privind victorioasă, cu pușca-n mînă, la dușmanii ei doborîți.

Pînă la urmă, nu mai rămîne nimic, absolut nimic de luat, dar ea tot nu se lasă. Iată lucrurile pe care le ia: o mărgică galbenă, un petic de mătase roșie, un ciucure auriu, cinci benzi de cauciuc, șase taleri, un creion rupt, un briceag ruginit, o umbrelă stricată, o potcoavă, o fărîmă de chihlimbar, o oglinjoară de mînă, un arzător de tămîie, o ceșcuță delicată de cafea cu marginea aurită, o sugativă, o busolă defectă, o hartă pliantă, o Biblie miniaturală, legată în piele, două amulete, o cruce de lemn cît palma, o eșarfă verde de lînă, o bucată dintr-un lănțișor de aur delicat, o piatră albastră strălucitoare, o bucățică de piatră ponce, un cuțit de scrisori cu mîner de argint, o cupă de vin, șase cutii de chibrituri, două țigări rupte, un flacon gol de medicamente, o brățară de piele, un ceas de mînă fără curea, o paletă de muște din păr de cal, un evantai pliabil, o scrumieră, un teanc de documente timbrate, două plicuri împăturite, un pandantiv cu o cruce de lemn, un pandantiv cu o cruce de piele, două lănțișoare de argint, un rest de catifea neagră, o papiotă veche cu fir de bumbac, un ghem cu ață verde, o ramă miniaturală îndoită, un șirag de mărgele, un ghiozdan de piele, o ceașcă de ceai din sticlă, o lingură cu coada de aur, o pictură cu Iyesus Kristos cît palma, o brățară de copil, un pince-nez, brățări de picior, un cercel de aur, un binoclu, o eșarfă neagră uni, o pereche de cercei de aur cu rubin, împreună cu o brățară asortată și un inel cu briliante și rubine.

Îngroapă lucrurile, inclusiv colierul, noaptea tîrziu, demolează în tăcere stiva de lemne, după care o pune la loc exact la fel. E vigilentă, îmbătată de fiorul posesiei, căpătînd curaj prin libertatea bruscă pe care ți-o dă ideea de furt. Nu-i mai e teamă să se oprească lîngă aparatul de radio, în timp ce Kidane ascultă anunțurile și discursurile într-o limbă pe care începe s-o înțeleagă, și anume franceza. Zăbovește pe coridor cînd Kidane stă de vorbă cu Aster la el în birou. Aude cuvinte noi: Liga Națiunilor, Mussolini, Marea Britanie, Mauser, artilerie, vapoare. Îl aude cum îi dă ordine, de parcă ar fi servitoarea lui: „Pregătește proviziile, adu-ne apă pentru trei zile, nu pierde vremea cu eșarfele, lasă-le pe celelalte femei să tricoteze, spune-le să fie gata, se apropie momentul. Hirut dă brînci detaliilor inutile, ascuțindu-și auzul ca să prindă numele carabinei care a aparținut tatălui său, apoi, cîndva, și ei: Wujigra.

Credit foto Maaza Mengiste: Nina Subin

Mai multe