Aurea mediocritas, la Chişinău

Cu cîteva luni înainte de vizita propriu-zisă, stăteam toți trei la mine în birou, uitîndu-ne absolut fascinați cum Google Maps deschidea geografia fotografică a locului. Mai din­tr-un unghi, mai din street view, mai luînd-o la pas digital, centrul Chișinăului ni se deschidea ca o prăjiturică cu răvaș digitală. Trebuia să localizăm hotelurile recomandate de către decanatul Facultății de Litere de la Universitatea de Stat din Moldova, căci urma să mergem, „în delegație“, să semnăm un contract de colaborare interuniversitară între Universitatea Hankuk, Departamentul de Studii Românești, și Universitatea amintită.

Tot amînam să alegem unul. Coreenii, nemți în pregătirea vizitelor, calculau distanța de mers de la hotelurile propuse și facultate, și toate ni se păreau ușor îndepărtate. Tot stăteam aplecați deasupra monitorului și ne miram, sincer, de ce vedeam. Nu știu de ce ne miram cu a­tîta intensitate, chiar nu. Atunci, în 2010, mă gîndeam auzindu-l pe colegul coreean Kim cum se mira de fiecare străduță, de fiecare pomișor care se colora odată cu claritatea hărții, că o fac din politețe sau, mai ales, din obișnuința de a-și exersa entuziasmul, de a-și descătușa instant kilogramele de stres doar la gîndul unei călătorii.

În fine, am ales un hotel boutique aflat pe o străduță perpendiculară cu facultatea. Am ajuns acolo la sfîrșitul lui mai 2010. Hotelul era cochet, cu foarte puține camere. Cred că eram noi trei (profesorii Kim Jeong Hwan și Oum Tae Hyung și cu mine) și doi foarte tineri mici afaceriști ucraineni cu care ne întîlneam la cafea și țigara de dimineață și mai schimbam cîte o amabilitate sau vreun banc. Erau tare simpatici, nu aveau nici un reflex naționalist, că-i mai întrebam cu schepsis. Îmi plăcea de ei, răspundeau absolut relaxați dintre aburii cafelei, nu le păsa de trecutul roșu, păreau a traversa spațiul ex-sovietic fără nici o încărcătură nostalgic indusă (erau, cum ziceam, oricum foarte tineri). Business’n’fun, ca orice tînăr normal de vîrsta lor din Cracovia, Marsilia sau Liverpool. M-am tot întrebat dacă s-o fi întîmplat ceva cu ei în războiul recent, sper că nu.

La facultate ne-a întîmpinat o doamnă minunată, decana facultății, profesoara de latină Claudia Cemârtan. Nu știu cum să zic mai bine, nici măcar inevitabila comparație cu etalonul eleganței interbelice nu cred că i-ar surprinde just apariția. Doamna profesoară avea ceva în plus. Nu-mi dădeam seama din prima de unde-i vine (mi se părea, ușor nătîng, pentru că nu am cunoscut-o niciodată, că semăna cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga, însă fără glasul grav al acesteia), cu toată claritatea prezenței sale, cu toată politețea caldă, neformalizată, dar totuși distantă la limita firescului situației, cu tot profesionalismul cu care ne vorbea despre situația, grea, a umanioarelor locale, a limbii române sub o presiune foarte insidioasă, cu toată delicatețea cu care ne servea dintr-un minunat samovar rusesc un ceai cu arome impecabile.

La un moment dat s-a auzit o bătaie timidă în ușă. Doamna Cemârtan ne-a zis imperturbabilă, cu aceeași voce suficient de joasă ca să-și mențină eleganța, că „au venit colegele mele“. Abia cînd ușile duble, mari, ale cabinetului decanal s-au deschis, uși de clădire de internat ursulin – nu știu de ce, dar multe dintre facultățile filologice seamănă sau sînt chiar foste mănăstiri-școli cu aer benedictin, fie că e vorba de Limbile Străine de la Universitatea din București, de Literele de la Cluj ori, mi se părea atunci din nou, de clădirea Literelor din Chișinău –, și au intrat cele trei sau patru profesoare, mi-am dat seama un pic mai mult ce o făcea atît de specială pe profesoara de latină din Chișinău. S-au grupat imediat în jurul ei, mult mai vorbărețe, mult mai tonice, entuziaste cu grație. Doamna Cermârtan era un mic stîlp local. Se vedea transparent în relația lor micul zid de protecție, firewall-ul postsovietic pe care doamna îl ținea cu grație și patină și sub care colegele se simțeau bine. Vedeam neostentativul, siguranța unor valori tăcute și sigure, exersate ca formă de protecție firească, vedeam forța tăcută a filologului calm, sigur de situația sa. În cabinet se mai afla și blajinul academician Anatol Ciobanu, profesorul doamnelor din jurul acelei mese, delicat și firav, dar fără nimic paternalist sau autoritar-jucat. Altă forță tăcută.

Am văzut asta toți trei și cînd doamna profesoară ne-a condus în stradă să căutăm un taxi. Nu găseam sau, văzîndu-ne nelocali, nu voiau să ne ia fără o sumă mare în prealabil ferm achitată. Abia cînd doamna profesoară s-a aplecat peste portiera taximetristului și i-a zis: „Sînt Claudia Cemârtan și sînt profesoară aici, la Litere. Domnii profesori sînt cu mine, te rog să-i duci bine“, ne-a luat unul, zicînd: „Sărut mîna, am înțeles, nici o problemă“. Coreenii au fost foarte impresionați, eu de asemenea. Despre vizita aceea la Chișinău am de povestit mai multe, e un loc foarte, foarte interesant. Dar deocamdată vreau să-mi aduc aminte de acest moment, de această minunată doamnă și de liniștea dumneaei și a colegelor dumneaei care poate muta, cred sincer, rîuri prea repezi.

Foto: C. Cemartan