Atenție, cade tencuiala!

E o întîmplare de o tristețe sfîșie-toare: la începutul acestei săptămîni, în noaptea de duminică spre luni, un incendiu a izbucnit la Muzeul Național din Rio de Janeiro. Clădirea muzeului, un fost palat imperial, a ars în întregime, cu (aproape) tot ce era înăutru: o vastă colecție de istorie egipteană, una de artefacte greco-romane, o colecție de paleontologie care cuprinde, printre altele, cea mai veche fosilă umană descoperită pe teritoriul Braziliei, datînd din paleolitic, o bibliotecă științifică și multe altele. În total, s-au pierdut peste douăzeci de milioane de obiecte. Era unul dintre cele mai importante și mai vechi muzee de istorie naturală și de istoria civilizației de pe continentul american.

Dis-de-dimineață, în timp ce pompierii încă se mai luptau cu flăcările și îngrijitorii scormoneau, disperați, prin cenușă, pentru a salva ceea ce oricum nu mai putea fi salvat, începeau să se întrevadă și detaliile sinistre ale acestei catastrofe. Dacă originea incendiului e încă necunoscută, știm deja de ce s-a extins focul atît de repede și de ce nu a putut fi stins ori măcar izolat în timp util: pentru că muzeul nu dispunea de un sistem automat de stingere a incendiului. Nici măcar hidranții din exterior nu au funcționat. Și – se presupune – primele flăcări au fost depistate prea tîrziu, după ce focul cuprinsese mai multe săli. Reducerile succesive ale fondurilor publice au pus muzeul în imposibilitatea de a și pune la punct un atît de necesar dispozitiv de securitate la incendiu. Iar lipsa personalului a făcut ca un accident să se transforme în dezastru. Scînteia care a provocat acest dezastru nu s-a aprins, deci, fatal, duminică seară. Flăcăruia ardea deja prin birourile aleșilor și ale funcționarilor, era acolo, prin cine știe ce sertare prăfuite ale contabililor ori, poate, prin cabinetele consilierilor.

Dacă povestea tristă a Museu Nacional v-a pus pe gînduri – imaginile cu palatul în flăcări sînt, într-adevăr, copleșitoare –, aflați că și muzeele din România sînt într-o situație aproape la fel tragică. Subfinanțarea cronică a muzeelor românești creează toate premisele unei tragedii precum cea de la Rio de Janeiro. Doar că muzeele noastre sînt mistuite nu de un incendiu devastator, ci ard la foc mic. Și focul continuă să ardă, de multă vreme. Cu aceleași efecte ca incendiul de la Rio.

Un prim exemplu. Din colecțiile muzeelor dispar, treptat, piese de mare valoare. Ca mistuite de foc! Nu peste noapte, ci în ani și ani de nepăsare aproape criminală a autorităților. După principiul restitutio in integrum, sute de opere de artă au fost (sau sînt pe cale să fie) înapoiate foștilor proprietari ori moștenitorilor acestora. Numai în cazul Muzeului Național de Artă al României au fost retrocedate peste 2000 de obiecte, alte cîteva sute se află în litigiu, în pericol iminent de retrocedare. MNAR nu e un caz aparte. Și alte muzee sînt în aceeași situație. Cazurile în care muzeele au putut negocia cu proprietarii și achiziționa obiectul de artă supus procedurii de restituire sînt rarisime. În multe din cazuri, piesele retrocedate sînt printre cele mai valoroase. Odată privatizate, aceste lucrări părăsesc circuitul public: ele intră în colecții particulare, se transformă, din obiecte de artă, în bunuri de schimb. Lasă că și multe clădiri care adăpostesc muzee au fost retrocedate, punîndu-se astfel în pericol integritatea colecțiilor conținute și, pînă la urmă, misiunea însăși a muzeului, aceea de a și prezenta, public, patrimoniul!

Îngrijorătoare este și starea generală a clădirilor de muzeu: multe se află într-o situație precară, cu risc de prăbușire iminentă. Inscripția „Atenție, cade tencuiala!“ nu mai e de multă vreme doar un avertisment pentru pietonii mai temerari care, trecînd pe lîngă o clădire de patrimoniu, riscă să fie loviți de bucăți de stucatură desprinse de pe fațada imobilului, e semnul unui eșec sistemic, al neputinței cronice, al unui faliment instituțional, al unui dezastru în desfășurare.

Cazuistica e încă și mai consistentă. Muzee care funcționează fără aviz ISU. Monumente care necesită urgente lucrări de restaurare, lăsate de izbeliște. Case de patrimoniu lăsate dinadins să se degradeze ori distruse cu bună știință fără vreo intervenție salvatoare din partea autorităților doar pentru ca terenul să poată fi utilizat mai profitabil. Lucrări de artă prețioase păstrate în colecții publice pentru care, din lipsă de fonduri, muzeele nu pot plăti asigurarea. Etc.

Oare ce-au învățat comunitatea muzeală, decidenții politici, administratorii culturali din dezastrul de la Museu Nacional?