Ascuţirea simţurilor în vară

Deplin conştient că mă expun unui ridicol nebun (dar şi avid să-mi asum infantil riscurile cu pricina), m-am apucat în ultima vreme, în mai multe rînduri, să vorbesc unor tineri despre poemul lui Nicodim Aghioritul – „Păzirea simţurilor“. Cel care-l fascina pe Eminescu pe cînd visa la isichasm. Un text vorbind despre tainica răspundere a fiinţei faţă de continua educare, cizelare, vindecare, fermecare a văzului, auzului, mirosului, gustului şi pipăitului. Cele cinci puteri senzoriale ale energiei spirituale despre care ne povestea, cu harul său inegalabil, Ioan Alexandru în facultate: cum să nu laşi să treacă nici o zi fără să stai măcar un sfert de oră în faţa unui tablou frumos ori a unui apus de soare, fără să-ţi predai auzul unei Cantate de Bach, ori să ştii să asculţi trilurile mierlei din faţa casei, fără să-ţi plimbi degetele pe muşchiul de pe coaja unui copac, sau pe spinarea vreunei pietre încălzite de soare, să-ţi pui în balcon cîteva smocuri de busuioc, mentă, mărar, rozmarin, un rînd de regina nopţii, cîteva muşcate care să-ţi spele privirile cu aromele şi culorile lor... Niciodată nu am luat în glumă astfel de îndemnuri (chiar dacă ele sună de obicei stupid, aproape grotesc în urechile sarcasmului juvenil, copleşit de insurgenţa radicalismului gerontofob, impetuos asumat), convins fiind că văzutele atîrnă de cele nevăzute, că inefabilul, diafanul, suavitatea şi imponderabilul determină volumele, substanţa şi greutatea, că, vorba Chinezului, „forma vasului depinde de golul din el“ şi că, deci, ascuţimea simţurilor rotunjeşte armonia gîndirii şi cuminţenia făpturii. 

Pe urmă – le-am mai spus frumoşilor mei (acneici) adolescenţi, cărora le etalam virtuţile bătrînului gnothi se avton – după incursiunea autoscopică în ADN, musai să vă întrebaţi care dintre simţuri vă guvernează. 

Uite, eu am observat, prin ani, că, de unde eram un insaţiabil al vederii, am ajuns un fanatic al auzului. Pe cît eram de absorbit în tinereţe de rotirea vizuală a vulturului pe culmi de munte, de negrul-verde uriaş al pădurii, pînzăria cascadelor, strălucirea macilor în cîmpurile de grîu, arhitecturile mirifice ale flăcărilor în sobă, sticlirea vrăjitorească a ciupercilor otrăvitoare sub frunzişul umed, urmărirea norilor de sub umbra nucului, ori de lumina mierie alunecînd durduliu, ca la Sadoveanu, pe „tăpşanele prăvălatice“ – pe atît de tare am ajuns un rob al îngenunchierilor auditive din preajma Paştilor. Atunci, la ţară fiind, mi se bulucesc halucinant în auz cucii, mierloii, cintezoii, prigoriile, lăstunii şi rîndunelele, plus piuitul puilor de curcă din ogradă, clopotele şi toaca bisericii din deal, lipăitul pisicilor în tava cu lapte, scîrţîitul carului, rotirea linguroiului în ceaunul cu mămăligă, ca să nu mai spun de îmbătătoarele ore ale vipiei de la prînz, în fîneaţă, cînd începe simfonia elitrelor, a lăcustelor, cosaşilor, greierilor, într-o fierbinte tăcere asurzitoare. Pur şi simplu, închizi ochii şi aştepţi să-ţi iei zborul. Să vă mai spun de divin-odihnitorul susur nocturn al ploilor prin burlane şi pe acoperişul de şiţă, brusc intersectat de împieptoşarea sonoră a cocoşilor la trei noaptea? De ritmica tocatului lemnelor, evantaiul lătrăturilor cîinilor, plus mieunatul pisicilor, cotcodăcitul găinilor şi grohăitul porcului la ora mesei? De huruitul boabelor de porumb, sau al nucilor, în sac, ruginitul scîrţîit al vîrtelniţei şi zuruitul lanţului de la fîntînă? De ronţăitul tenace, bursucesc, feeric sub stele, al şoarecilor din pod? 

Aţi stat vreodată să ascultaţi intens, fie şi doar cîteva secunde, sfîrîitul lumînării aprinse la mormîntul bunicilor din deal? Sau lucrarea înverşunată a ciocănitorii în trunchiul copacului! Sau cum rup dinţii vacii iarba şi cum o rumegă, cum ţipă spre seară după muls, cum îi susură laptele în şiştar şi cum îşi linge viţelul, de-i înţelegi dintr-o dată statutul de sfinţenie indiană! Tot discutînd cu prietenii, în aceste zile de vară, despre „magia vizuală“, „stilistica olfactivă“ şi „coregrafiile auditive“, am aflat, pe de o parte, o sumedenie de mici taine îndelung păstrate (care dintre ei adoră mirosul de iarbă proaspăt tăiată, teii, sulfina, mirosul frunzelor arse şi al castanelor coapte, cine-şi închipuie leonardeşte bătălii celeste pe harta crăpăturilor din tavan şi-a varului de pe pereţi, cine atinge în transă catifeaua, inul, mătasea, brocartul, dar şi oţelul lucitor şi ebonita rece, cine se-mbată cu mirosul de lămîiţă, mosc, lavandă, nisip încins, oregano, cine adoră orăcăitul broaştelor pe malul apei dimineaţa, suspină la trilurile privighetorilor, leşină la aroma cafelei, la vederea nuferilor pe lac, sau la atingerea blănurilor, indiferent de torcătoarea lor provenienţă), iar pe de alta: că fiecare dintre aceste senzaţii inefabile are o cauză cît se poate de material-elementară, o determinare concretă, direct în patologie. 

Potrivit iconoclaştilor care ne-au stricat sadic festinul, excesul rafinamentelor olfactive provine din deficienţele ficatului, reveriile auditive ar fi pendinte de ansamblul ORL, cutare extaze vizuale ţin de acromatopsie ş.a.m.d., adică tot felul de orori (şi urdori) prin care medicalul vrea să încalece metafizicul. Exact ca la 16 ani, cînd dumnealor voiau să ne explice pornirile ceresc-nărăvaşe prin excese hormonale... 

Nu ţine, domnilor! Noi inspirăm extatic, precum tăuraşul Ferdinand, vă dăm semeţ la o parte diagnosticele, visînd deja, în creierul verii, să ne înfigem dinţii şi nările în miezul unui pepene roşu, ţinut la rece-n fîntînă

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.